Aburi

Ferestrele-mi sunt curate, dar în acelaşi timp prăfuite cu speranţă şi naivitate. Îmi distorsionează exteriorul şi îmi ascund adevărul. Prin ele nu-l voi vedea prea curând, va trebui să caut mai mult, să deschid uşa…
Ferestrele-mi sunt ovale şi ciudate- vor să privească un lac limpede, vor să aibă crini la poale…
În spatele sticlei se văd uneori licăriri de tristeţe. Cum să nu se prelingă apa când ştim că o fereastră se sparge şi se-nvecheşte, când vântul stă să rupă balamalele…?

Cum să înveţi norii să-şi ia zborul!

Cândva, într-o seară de început de septembrie, mai mult adormită decât trează, scriam aşa:
“Vreau ca toamna să mă facă să-l iubesc şi mai mult… iar pe el, pe el să-l îndrăgostească. De mine, evident. Îmi doresc o toamnă cărămizie, blândă, iubitoare, pe măsura aşteptărilor. Vara mi-a fost cea mai frumoasă de până acum, aşa că am aşteptări şi de la toamnă. Pentru că vreau ca această perioadă să fie asemenea unei comete- cu cap şi coadă. Însă coada- toamna, strălucitoare, urmând capul- vara, să nu fie sfârşitul. Vreau o ploaie de comete, o ploaie de steluţe. Vreau atmosferă de poezie… şi vreau şi căldură. În suflet.”

Nu a fost deloc aşa. M-au iubit doar frunzele şi am avut parte doar de frig şi de ploi mărunte, fără steluţe … Dar am vrut să zâmbesc, mi-am căutat optimismul în ceaiul de fructe şi în gutui, în scorţişoară şi în banca mea de pe al doilea rând de la geam. Acum o jumătate de oră aş fi putut spune chiar că îmi era dor şi de soare, pe care nu îl mai văzusem de o săptămână. Daaaar… să vedeţi.

Merg eu să duc un stick cu poze la fotograf, undeva în apropiere. Mi-am luat un rucsăcel în care mi-am pus o carte şi aparatul foto pentru eventualitatea în care ar fi durat puţin şi aş fi putut să aştept pe o băncuţă. Însă mi s-a spus că trebuie să aştept mai mult de o oră şi jumătate, aşa că iată-mă din nou spre casă. Am revăzut un loc încărcat de emoţii, dar am trecut repede pe lângă el.
Şi deşi îmi e jenă uneori să scot camera, să fotografiez pur şi simplu pe stradă, astăzi nu a fost aşa.

Am cunoscut chiar şi o pisicuţă care se milogea de mine. Dar nu i-am dat altceva decât… un mulţumesc.

Fotografiind balta aceasta, de la un nivel… adecvat, am văzut cum o gărgăriţă rămasă a verii se străduia să escaladeze un fir de iarbă încă verde.

În parc, linişte. Doar câteva crinzanteme tăcute şi ele.

Pe strada mea aştepta fix în mijlocul drumului căţeluşa pe care o cunosc de atâta timp, dar cu care nu aveam nicio poză. :D Prinţesa, pe numele ei. Mi-a pozat foarte ţanţoşă şi senină.

Merg ce mai merg şi uiteee-o. ^.^ Am luat-o în casă şi am fotografiat-o lângă cireşele, cât timp fierbea apa pentru ceai.
Da, încerc să păstrez anotimpul cald. Dar nu prelungesc întâmplări ale sale, ci vara îşi înfige alte rădăcini, independente de lunile trecute deja. Se dezvoltă ca un cocon, se vrea o stare a sufletului.

Acum… ideea e că în mai puţin de 5 minute cerul s-a înseninat, mi-a zâmbit curat, albastru.
Soare.:)

*Poate nu interesa pe nimeni ceva din ce e scris aici, dar ştiu sigur că toate o vor interesa pe acea eu din viitor. Alexa, te salut. Şi… trebuie să înţelegem că cerul, stările de spirit şi sentimentele se pot schimba destul de uşor. Trebuie însă să alegem să gândim cât de corect considerăm, să ne modelăm astfel încât să influenţăm pozitiv … totul.

Cocktail

Nu am pierdut, am câştigat.
E frig şi aburii de ceai mă răsfaţă cu aroma lor de fructe, muzica de pian pluteşte printre mere, struguri şi gutui.
E înorat, dar şi oamenii pot lumina şi încălzi.
Frunzele mor, dar eu o să trăiesc primăveri, o să cunosc şi alte generaţii. O să mă ascund printre flori, o să zâmbesc cerului. Mi-l imaginez albastru şi vesel, dar în el sunt acum doar lacrimi… lacrimi pentru frunze, pentru mine, pentru sufletele aflate la purgatoriu ale amurgurilor de vară.

Iubesc dincolo de vremea urâtă, dincolo de nori şi de umezeala din aer, iubesc dincolo de iarna ce mă aşteaptă. Cred în frumos şi în fericire. Şi în optimism. Chiar dacă deseori folosesc zâmbetul doar ca pe o mască a tristeţii.
Păsări taie cerul. Pornesc în călătorie. Dacă treceţi prin Egipt, să-mi aduceţi un grăunte de nisip al meu, un vis, un surâs şi o iubire…

Elanul e întotdeauna adolescentin, curajul întotdeauna tânăr.

Numeroase tradiţii, numeroase culturi. Iar multe din ele implică la un momentdat dovedirea curajului bărbătesc. Bărbaţii erau (sau sunt, după caz) nevoiţi să îndure chinuri fizice, să înfrunte animale sălbatice, să vâneze, astfel încercând să îşi dovedească curajul şi înţelepciunea, să îşi câştige o reputaţie. Femeile erau undeva în umbră şi nu prea aveau acces la aceste ritualuri.

Însă eu nu vreau să vorbesc despre curajul ce ţine cont de sexe, nu vreau să mă gândesc la asta. Curajul poate avea cele mai bizare forme şi izvorăşte din noi, este spontan şi uneori ne bagă în bucluc, alteori ne face eroi.
Recunosc, uneori nu am curajul să spun direct anumite lucruri nu prea frumoase unor persoane. Mă tem să nu le rănesc, să le înfurii. Dar dacă scriu despre asta, atunci înseamnă că voi încerca să ‘repar’ ceva… măcar să găsesc un mod mai plăcut de a o face.

Uneori îmi mai lipseşte curajul de a recunoaşte că am greşit. Faţă de mine însămi nu am de ales, recunosc că nu am avut dreptate, că am greşit, că am judecat greşit oamenii, dar întâmpin o oarecare dificultate în a recunoaşte asta în gura mare, aşa… să ştie toţi că sunt o aiurită şi o rea. Dar am curajul de a-mi cere iertare.
Am curajul de a iubi şi de a mă ataşa repede (poate prea repede) de oameni, de amintiri, de locuri… Deşi mai bine nu ar fi fost atât de pronunţat tipul ăsta de curaj.
Am şi nu am curajul de a risca. Am curajul de a mă duce la chimie fără temă şi cu lecţia neînvăţată, dar nu am curajul de a începe o relaţie…(în general vorbind)
Am curajul de a o lua de la capăt în multe situaţii, de a zâmbi. Ştiu, risc să fiu considerată naivă şi fraieră. Dar ce este aşa de rău în a spera şi a mă bucura de părţile bune ale vieţii ce îmi e dată să trăiesc? Asta nu înseamnă că nu observ şi aspectele negative… Am curajul să le ignor, să le tratez cu flit, de parcă ele nici nu ar exista.

Am curajul să îmi fac noi şi noi amintiri, dar nu am curajul să renunţ la cele vechi, deşi unele sunt mai mult sau mai puţin dureroase acrişoare. (dureroase sună puţin siropos)
Am curajul de a recunoaşte valoarea altora, chiar dacă uneori asta mă situează undeva într-o poziţie inferioară.
Am curajul să visez, dar viitorul mă sperie.
Am curajul de a mă încrede în spontaneitate, în reacţii de moment.
Am curajul să fiu eu, să fiu diferită, deşi mulţi m-ar putea considera ‘ciudăţică’. Am curajul să îmi impun propriile idei şi păreri, să mă contrazic, să aberez, să spun tâmpenii, să greşesc.
În general, noi oamenii dăm dovadă de curaj, dar şi de laşitate. Tuturor ni s-a întâmplat să luăm decizii importante, dar să ne împodmolim în nimicuri, să ne lăsăm ‘speriaţi’ de un gest frumos, de un ‘Te iubesc’.

***

“Curajul este arta de a fi singurul care ştie că eşti speriat de moarte.” Harold Wilson
“Curajul nu este, pur şi simplu, una din virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când e pusă la încercare.” C.S. Lewis
“Curajul este aproape o contradicţie în termeni. Înseamnă o dorinţă puternică de a trăi care ia forma disponibilităţii de a muri.” G.K. Chesterton
“Cei cu adevărat curajoşi vorbesc puţin despre curaj. Dar când o fac înseamnă că au neapărat nevoie de el.” – Calomnii mitologice

Vântul şi-a întins aripile şi antrenează în dansul său haotic frunzele cele mai slabe la farmecele sale tomnatice. Străzile sunt pălmuite, castanii scuturaţi. Îi văd, le aud strigătele de ajutor.
Se aud clopote. Şi la oraş mor oameni… Undeva, în spatele norilor, soarele apune.

Autumn feeling

(sursa foto: deviantart)

Îmi e dor…

În Egipt era cald, dar pentru mine era plăcut. Aerul era dulce şi avea o anumită încărcătură nostalgică, afectivă. Chiar dacă nu se întâmpla neapărat ceva, simţeam dragostea, istoria aceea iubită, plăcerea de a vedea deşertul în lumina magică a soarelui la apus. E.. minunat. Era. Îmi e dor.

Îmi amintesc de serile în care stăteam pe balcon, pe fotoliul din nuiele şi ascultam ‘Wild horses’, Natasha Bedingfield. Ascultam dorinţa de libertate, ascultam stelele sclipicioase, confidentele mele ce păreau atunci mai aproape, auzeam marea, vântul în palmieri. Era o lumină verzuie seara, întunecată, simţeam deşertul la doar câteva sute de metri.. îl simţeam sălbatic, tânăr, zbuciumat, tentant… aşteptându-mă, chemându-mă. Miroseam aerul sperând să descopăr în el respiraţia cuiva ce-mi era, practic, aproape. Stăteam sub acelaşi cer.

Egipt, Egipt, tu îmi ascunzi dragostea în fiecare fir de nisip. Ce trebuie să descopăr la tine? Ce ne uneşte destinele? Să mă aştepţi…

Pretext

Aşa cum o frunză începe să ruginească din mijloc, de pe margini, de peste tot, aşa cum verdele începe să fie mâncat de uscăciune, încercuit de nepăsare, aşa şi vara s-a descompus, a plecat din noi, ne-a lăsat în paragină, ocupaţi, plictisiţi, obosiţi… altfel. Atmosfera de poezie s-a rupt ca o hârtie udă, chiar dacă nu plouă încă.