să fi fost lună.

Secată de orice gând, de orice sentiment priveşti fix la urma de pe perete. Ai obosit să gândeşti cum vei fi de acum înainte, goală, însoţită doar de zâmbete trecătoare şi uşor forţate. Nu ştii nimic. Nu mai ştii nimic. Priveşti doar dârele albe de pe cer care duc cine ştie unde… unde visele devin realitate şi oamenii te servesc cu pâine caldă.
Nu dispera, viaţa o poţi analiza abia mai târziu. Vei avea multe hopuri, dar să ştii dinainte că nu totul iese aşa cum plănuieşti. Asta am învăţat eu…
‘Diamantul se taie cu diamant’, spune un proverb românesc, aşa că noile laturi îţi vor fi şlefuite de oamenii pe care soarta îi va aduce călare pe vânt în calea ta. Totul e bine la urma urmei, singurul lucru care mai contează e că aerul îţi invadeză plămânii, îţi hrăneşte celulele plictisite deja de vara transpirată şi terifiate de gândul că urmează o altă iarnă. Apoi… apoi, dacă primeşti viaţa vei şti ce trebuie să faci. Chiar dacă nu ştii, de fapt ştii totul. Absolutul intangibil care fugea pe după colţ de fiecare dată când pe palmele tale îi simţeai adierea trecerii. Acceptă viaţa şi iubeşte-o.