“Şi deodată plângând într-o seară, te-ai trezit pe Pământ ca-ntr-o gară… ca şi cum ai fi fost dat afară din Rai…”
Încerc să rezum, să-mi pun trăirile în cuvinte, dar degeaba… Ele sunt trăiri, menite să rămână aşa. Un tremur al fiinţei într-o dimineaţă însorită, cu aer încărcat de destin. Şi poate că sânul mamei e singurul loc de pe aici care e într-adevăr acasă… Nu ştiu de ce ochii-mi plâng, probabil vor să se elibereze, deşi ei ştiu amândoi, cu toată lumina lor, cu toată tristeţea, cu toată bucuria şi iubirea, că sunt puternică. Incredibil de puternică. Oare?! Vântul bătea de la miazăzi, dar eu am venit timid de la miazănoapte. Şi trenurile sunt zgomotoase şi miroase a metrou şi telefoanele mă obosesc şi parcurile prăfuite şi oamenii teleghidaţi şi apa murdară şi sufletul cioburi lipite şi răslipite, dar arată bine şi porumbeii guguresc la geam şi oamenii citesc şi parfumul plăcut şi căldura ta şi îţi port tricoul şi mă simt în siguranţă şi timpul şi timpul şi timpul şi voinţa şi planurile şi muzica şi zâmbetele şi agitaţia şi eu. Ştiu obiectivul, mai am de construit, piatră cu piatră, strada. Şi timiditatea cu care m-am împotrivit s-a risipit. Mâţele mici se pot metamorfoza în leoaice protective, nu agresive, precaute, nu rele. Gata. Începem.