*

*

Şi ochii-i pândesc sticloşi în noaptea inimii, în pădurea întortocheată fără început şi fără sfârşit, fără apropiere şi fără depărtare, cu viaţă şi cu moarte, cu întuneric şi cu lumină…
Vârtejul e ameţitor pentru neantrenaţi, pentru naivi şi pentru visătorii incurabili, dar ochii-i sunt deja file scrise cu litere-clipe, cu vorbe-gânduri neînsufleţite de glas, ce atârnă în neştiutul şi nepătrunsul minţii … pentru câtă vreme?!
Când îngerii pleacă, vârtejul se opreşte post-apocaliptic, nimic nu mai are prea mult sens, pădurea ce se înălţa până acum neîncetat spre norii grei îşi linge rănile şi copacii smulşi învie râme oarbe şi aduc la suprafaţă pământ umed şi negru…
Şi înc-aşteaptă clipa cu fermitate şi maturitate, dar cu speranţa de copil ascunsă. Pânditul e tot ce i-a rămas. Se mai întorc îngerii?!

Şi parcă-mi e dor de o petrecere cu prieteni dragi şi sinceri, copii cu gânduri axate pe notele de la şcoală, dusul gunoiului şi horoscopul de la sfârşitul revistei colorate. Îmi e dor să dansăm fără să ne pese, ca şi cum ne-am elibera de energii negative, ca şi cum ne-am activa scutul împotriva acestora… Îmi e dor să nu cunosc oamenii. Îmi e dor să cred că toţi sunt ca mine, să nu existe urmă de presupunere cum că ei ar putea avea atâtea şi atâtea muchii, atâtea feţe şi colţuri… Ce să mai înţeleg? De ce naiba aş încerca eu să am grijă cum mă comport, ce spun fiecăruia, astfel încât celuilalt să îi fie bine?! La mine cine se mai gândeşte? Aşa că… ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă. Nu se leagă vorbele mele, dar…