Şi parcă-mi e dor de o petrecere cu prieteni dragi şi sinceri, copii cu gânduri axate pe notele de la şcoală, dusul gunoiului şi horoscopul de la sfârşitul revistei colorate. Îmi e dor să dansăm fără să ne pese, ca şi cum ne-am elibera de energii negative, ca şi cum ne-am activa scutul împotriva acestora… Îmi e dor să nu cunosc oamenii. Îmi e dor să cred că toţi sunt ca mine, să nu existe urmă de presupunere cum că ei ar putea avea atâtea şi atâtea muchii, atâtea feţe şi colţuri… Ce să mai înţeleg? De ce naiba aş încerca eu să am grijă cum mă comport, ce spun fiecăruia, astfel încât celuilalt să îi fie bine?! La mine cine se mai gândeşte? Aşa că… ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă. Nu se leagă vorbele mele, dar…