*

*

Şi ochii-i pândesc sticloşi în noaptea inimii, în pădurea întortocheată fără început şi fără sfârşit, fără apropiere şi fără depărtare, cu viaţă şi cu moarte, cu întuneric şi cu lumină…
Vârtejul e ameţitor pentru neantrenaţi, pentru naivi şi pentru visătorii incurabili, dar ochii-i sunt deja file scrise cu litere-clipe, cu vorbe-gânduri neînsufleţite de glas, ce atârnă în neştiutul şi nepătrunsul minţii … pentru câtă vreme?!
Când îngerii pleacă, vârtejul se opreşte post-apocaliptic, nimic nu mai are prea mult sens, pădurea ce se înălţa până acum neîncetat spre norii grei îşi linge rănile şi copacii smulşi învie râme oarbe şi aduc la suprafaţă pământ umed şi negru…
Şi înc-aşteaptă clipa cu fermitate şi maturitate, dar cu speranţa de copil ascunsă. Pânditul e tot ce i-a rămas. Se mai întorc îngerii?!