Şi astăzi…

Îmi mai rămâne doar să mulţumesc. Mulţumesc pentru ceea ce am şi pentru ceea ce nu am, pentru ceea ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru că am bifat ceva şi am tăiat altceva… Şi pentru că nu mi-am pierdut credinţa că “Ai să vezi, totul o să fie bine…” şi că putem privi înapoi abia mai târziu, recunoscători pentru că fiecare mică linie de fineţe, fiecare gest şi gând, cumulat cu altele, însă nu întâmplător, ne-a adus unde ne-a adus. Undeva unde e bine şi zâmbim nostalgic, rememorând zig-zag-urile vieţii.

Mulţumesc pentru iubire. Mulţumesc pentru că am alături oameni. Ei par foarte mulţi la o scurtă privire, dar judecând mai mult, se vede cum rămân din ce în ce mai puţini. Dar ei sunt! Mulţumesc pentru iubirea mea tânără şi neajutorată pe care o împart cu el, păşind mai mult sau mai puţin stângaci, dar în mod sigur deosebit de frumos, pe un drum pe care ce să vezi?! – tot noi îl avem de construit din pietre- mozaicuri colorate, altele gri, albe, negre, apoi de şlefuit cu acceptare, iertare, încredere şi inocenţă.
Mulţumesc pentru toate zâmbetele şi lacrimile de peste an, pentru toate momentele în care nu am ştiu ce să fac! Dar în care am reuşit să găsesc soluţii… Şi pentru toate cursele extenuante, pentru forţă, îndemânare şi neîndemânare, pentru broboanele de sudoare uscate sub brazii umezi ai serilor de început de vară.
Mulţumesc pentru tristeţi şi bucurii, dar mai ales pentru bucurii. Dintre acelea mărunte, dar deosebit de dulci şi dintre acelea extreme, când clocotea în mine un zâmbet mareee, pe care simţeam nevoia să îl arăt lumii întregi.

Mulţumesc pentru că totul e mai frumos decât aş fi putut eu planifica. Şi pentru că am înţeles că nu totul poate fi planificat, că neprevăzutul are un farmec aparte pe care visătorii îl înţeleg şi îl savurează în tăcere, cu ochii hoinărind imagini ale sufletului, nu ale minţii.
Mulţumesc pentru voi, pentru mine. Pentru fiecare om de la care învăţ ceva, cât de mic. Pentru mine, că am crescut cum nu m-aş fi gândit şi am trăit ce n-aş fi putut cuprinde în desene pe geamuri aburinde. Pentru că am învăţat cum să iubesc şi iarna şi să mă bucur de ea, pentru cadouri şi Sărbători, pentru familii şi îmbrăţişări.
Fericirea absolută încă n-am descoperit-o, dar fericirile mele, adunate, sunt mai preţioase. La fel sunt ale tuturor. Am descoperit însă că viaţa e iubire şi că zilele nu sunt altceva decât şanse de a fi bun, mai bun ca ieri. Zâmbetele sunt gratis, îmbrăţişările şi vorbele bune la fel … şi-acestea sunt gândurile mele dintr-o ultimă noapte de decembrie, dintr-un an impar- aşa cum îmi place mie- iar eu v-aş oferi tot ce am eu acum : ceai verde sau negru, ciocolată caldă albă, neagră sau cu scorţişoară, vin fiert…

Şi oare câte suspine şi câte sărutări, câte despărţiri şi regăsiri s-au conturat în spaţiul grăbit al metroului? Câte lacrimi rostogolite pe obraji obosiţi, printre oameni străini şi-au purtat sarea între staţii şi peroane? Câte jurăminte, decizii, vise, idei au rămas captive sub oraşul-morulă? Câte inspiraţii şi expiraţii mai adună şi cine mai spală şinele cu aripi frânte cristalizate în lacrimi aşa cum o fac oamenii trecători în lume? Şi ce mai urmează?! Urmează staţia…

Ce şiret e dorul de-acasă! Se-ascunde fără să-l depistez şi-mi dă tristeţe spontană şi nedorită, sete în suflet… Dar cum nu-mi puteam controla zâmbetul urcând scările blocului meu drag, cu miros de mâncare, cu vecini pe care îi cunosc şi mă cunosc de ani de zile, cu lumină slabă ce se aprinde odată cu paşii mei de pe cimentul tocit… Şi ce cald e în oraşul meu! Cum îmi încetineşte slab ritmul mersului pe străzile cunoscute, în parcurile mici, cum trece troleul prin razele ce mângâie catedrala pătată de anii care au trecut peste ea, catedrala în care m-am botezat şi m-am împărtăşit, în care preotul hazliu îmi spunea că am figură de ‘doctoriţă’… Uite-mi vecinii dragi! Se-aud paşii mamei cum urcă scările, venind de la serviciu. E chiar ea, draga mea dragă?! Ce frumoşi sunt oamenii şi ce buni şi ce căţei maidanezi frumoşi, ce cerşetori curaţi şi cuminţi, ce după-amiază tăcută, ce aer plăcut, ce magazine primitoare şi ce răsfăţ! Pare că ar dura mai mult de o zi Crăciunul ce urmează… Aş vrea să dăruiesc tuturor, să am timp să stau de vorbă, la ceai, cafea sau la vin fiert cu toţi prietenii şi cunoscuţii, să-i îmbrăţişez şi să-i sărut cu drag, să cumpăr toate lucrurile drăguţe posibile şi imposibile pentru ei, să dansăm, să ascult muzica pentru sufletul meu… Şi-acestea sunt doar câteva vorbe exagerate şi-un salt în sentimente…dar sunt fericită!