Ce şiret e dorul de-acasă! Se-ascunde fără să-l depistez şi-mi dă tristeţe spontană şi nedorită, sete în suflet… Dar cum nu-mi puteam controla zâmbetul urcând scările blocului meu drag, cu miros de mâncare, cu vecini pe care îi cunosc şi mă cunosc de ani de zile, cu lumină slabă ce se aprinde odată cu paşii mei de pe cimentul tocit… Şi ce cald e în oraşul meu! Cum îmi încetineşte slab ritmul mersului pe străzile cunoscute, în parcurile mici, cum trece troleul prin razele ce mângâie catedrala pătată de anii care au trecut peste ea, catedrala în care m-am botezat şi m-am împărtăşit, în care preotul hazliu îmi spunea că am figură de ‘doctoriţă’… Uite-mi vecinii dragi! Se-aud paşii mamei cum urcă scările, venind de la serviciu. E chiar ea, draga mea dragă?! Ce frumoşi sunt oamenii şi ce buni şi ce căţei maidanezi frumoşi, ce cerşetori curaţi şi cuminţi, ce după-amiază tăcută, ce aer plăcut, ce magazine primitoare şi ce răsfăţ! Pare că ar dura mai mult de o zi Crăciunul ce urmează… Aş vrea să dăruiesc tuturor, să am timp să stau de vorbă, la ceai, cafea sau la vin fiert cu toţi prietenii şi cunoscuţii, să-i îmbrăţişez şi să-i sărut cu drag, să cumpăr toate lucrurile drăguţe posibile şi imposibile pentru ei, să dansăm, să ascult muzica pentru sufletul meu… Şi-acestea sunt doar câteva vorbe exagerate şi-un salt în sentimente…dar sunt fericită!