Prieteni necuvântători. :)

Acum ceva timp, Sadak scria pe blogul său câte ceva despre animalele de casă. Acum e rândul meu să vă povestesc …

Animalul de casă este un prieten necondiţionat şi în acelaşi timp o responsabilitate, este pisica ori căţelul pe care ni-l dorim fiecare încă din primii ani de viaţă, este parte din familie şi oarecum, din decorul casei tale.

Îmi amintesc că atunci când am început eu a mă ridica drăgăliţă-Doamne la casa omului 😀 , în sufrageria apartamentului era deja un acvariu cu peşti. Nu prea aveam eu treabă cu ei, însă mă fascinau… gupi, xifori, zebre… şi toate acele culori… Mai târziu, pe la 6-7 ani, Moşu’ ne-a adus mie şi surioarei mele (Andreea) două broscuţe ţestoase mici. Am fost super încântate. Făceam întreceri cu ele şi erau chiar foarte rapide 🙂 . Numai că una dintre ele reuşea să scape mereu din vasul în care le ţineam, până într-o zi în care nu a mai fost de găsit. De fapt i-am găsit doar carapacea undeva în spatele bibliotecii, un an mai târziu, când ne mutam. ;)) Şi aşa, într-o nouă locuinţă, broscuţa supravieţuitoare a avut parte şi ea de o nouă căsuţă- am mutat-o într-un acvariu împreună cu alţi câţiva peştişori nou-achiziţionaţi. Eram şi eu mai măricică; cum s-ar zice, mai responsabilă. Sau cel puţin, aşa ar fi trebuit să fiu. Dar Alexa ce să facă… mai uita şi ea să hrănească broscuţa şi uite în ritmul ăsta a rămas treptat fără peşti. Sinceră să fiu, nu-mi amintesc de ce a murit şi ţestoasa la scurt timp… Posibil să i se fi aplecat de la atâta ‘pescuit’. Odihnească-se-n pace. 😀

Au urmat papagalii, mai exact Rokko şi Rikki. (originale nume am ales) El, albastru, ea, verde cu galben. Drăguţ cuplu mai formau, mai ales atunci când bunica le agăţa colivia în viţa-de-vie, vara, atunci când mergeam la ţară. Şi formau şi un duet pe cinste în fiecare dimineţă (eh, bine. Poate nu îşi alegeau cel mai potrivit moment)- ceea ce comparând cu mieunatul de pisică fumătoare al lui Vicky, ce tocmai ‘mi-a spus’ să îi deschid uşa, era drăguţ. Dar cum viaţa e nedreaptă şi îi ia pe cei mai buni dintre noi, tipa a decedat, în urma unei mici evadări din colivia conjugală. Rămas văduv, Rokko a fost donat unor cunoştinţe. 😀

Şi uite aşa, într-o iarnă, am trecut pe lângă un nene care avea nişte căţeluşi de vânzare. M-am îndrăgostit. Erau atât de mici, pufoşi şi drăguţi încât imediat am apelat la toate metodele în încercarea de a-mi convinge părinţii să îmi cumpere unul. Nu prea a ţinut niciuna, dar tati, ca să mă împace, a mers cu mine la ZooCenter. Acolo, stupoare. Pisicile erau mari, ciufulite şi urâte. Semănau cu răutăţile din “Doamna şi Vagabondul”. Căţei nu erau, aşa că m-am ales din nou cu o ţestoasă. Pe de-o parte eram mulţumită că măcar o am pe ea, dar pe de altă parte o priveam cu un sentiment ciudat, căci eu voiam c-ă-ţ-e-l ! Nu mai ştiu exact ce şi cum, dar s-a prăpădit repede. 😀

Şi aşa am mai crescut şi eu, iar prin clasa a 5-a, a 6-a, domnul profesor de matematică mi l-a dat în grijă pe Cotto (Kotomitzuky – numele unui jucător de sumo). Născut pe 1 Decembrie, Cotto era foarte frumos, gras şi deştept. Mânca foooarte mult ( în comparaţie cu rahiticul de-acum) şi la 7 luni arăta ca un motan adult. La el m-aş fi putut plânge de faptul că se urca pe perdele şi mai mânca uneori dintr-o floricică… artificială. 😀 Dar în vara anului în care ne-a trecut pragul, în drumul nostru către mare, l-am lăsat unor prieteni din Feteşti. La întoarcere am decis că i-ar fi mai bine acolo, pentru că se împrietenise deja cu căţeluşa familiei. Şi nu glumesc. Aşa că asta a fost treaba cu Cotto.

Vicky s-a alăturat familiei anul trecut, prin februarie. A intrat în casă, a cotrobăit puţin, apoi a adormit. În primele săptămâni a dormit atât de mult, încât ne întrebam dacă e ceva în neregulă cu el. Dar aşa i-a rămas obiceiul până în zilele noastre. Şi să vă spun de ce îl cheamă Vicky. Ei bine, iniţial am crezut că este o ‘ea’. De fapt nu doar că am crezut, eram ferm convinşi! Însă după aproximativ o lună în care deja plănuisem să ‘o lăsăm’ să fete şi găsisem deja doritori de puişori de pisică în viitor, am constat (o furtună 😀 ) că … Vicky a noastră e Vicky al nostru. Ehehe… Şi Vicky al nostru intra în pământul din ghiveciuri şi mânca lalele… primavara-225 dar asta se întâmpla anul trecut. Acum e băiat mare şi cuminte, e cea mai iubită şi fotografiată pisică, are un şoricel zdăngănitor pe care se chinuie să îl scoată de sub pat şi cu care mă zdrăngăne la cap noaptea. Lui îi mai place să muşte şi să o alerge pe Andreea, nu suferă copiii mici şi are o atracţie mai specială către pătura mea dalmaţian. 😀

To be continued…

* iar acum sunteţi invitaţii mei într-o minunată “conversaţie” despre animăluţe. 🙂 *

16022008-014

Anunțuri

10 gânduri despre “Prieteni necuvântători. :)

  1. pai eu am avut pesti…dar erau boooring…apoi am luat broscutele testoase in clasa 1…le am si acum dar nu prea ma ocup de ele mai deloc…mama are grija de ele…:))
    si bineinteles, bono e iubirea mea:X de el am eu grija, bine, mancare tot mama ii da =)) eu ii dau doar cand mananc eu si vine sa se uite ca milogu la mine :)) oricum, pe el il am din clasa a7a parca…si cand se va intampla ceva cu el, poate o sa cumpar altul, dar nimeni nu va fi ca el…
    o sa ma gandesc la ceva sa povestesc :-?….

    Apreciază

  2. prin cls a 9-a si eu am avut un motan ( motan convins ) il luasem de la eforie cand am fost in vacanta cu parintii dar a suferit un accident cu vecinu si a avut fractura deschisa la nivelul toracelului si a murit :(((((

    p.s. vecinu avea porumbei :D:D:D

    Apreciază

  3. frumos povestit, păcat că au fost atâtea decese în ea :)) dar una peste alta, mi-a plăcut, am avut şi eu o groază de pisici, dar am un vecin care le spânzură, dar nu ştiu care din ei, fiindcă am zis k dacă îl prind vreodată, l-am terminat, nu mă mai uit la vârsta lui şi direct sac de box îl fac

    Apreciază

  4. Eu am avut 2 papagali,unul ascapase” si unul „amurise”:))nu stiu cauzele si am avut pesti dar eram cam mic si nu le dadeam prea des de mancare si s-au prapadit repede.Cainii nu se pun k am avut mai multi dealungul timpului.Acum am 2:D

    Apreciază

  5. Dap… sunt curios ce o sa scrii in continuare! 😀
    De cand ma stiu eu, avem papagali in casa. Ma rog, atractia familiei catre pasari e o poveste lunga si fascinanta, dar nu intru in detalii… ce-i mai important este faptul ca dupa cateva zile dupa nasterea mea familia a cumparat un papagal Nimfa, papagal mare si gri, si daca il enervai i se sculau penele (sa nu intelegi gresit, si sa nu va ganditi la prostii!!! :))) de pe cap. Era foarte dragut… De fapt nici nu stiu daca era o ea sau un el. Ma rog, a trait 9 ani. Iubeam foarte tare papagalul respectiv. Acum tin perusi, dar mama se ocupa de el/ea.
    Eram pornit odata sa tin pesti, am cumparat de toate pentru acvariu… acvariul am primit in dar de la cineva… Dar dupa ce am umplut-o cu apa, am constatat ca curgea apa… Asa ca am renuntat la pesti… Deocamdata! 😀

    Abia astept sa citesc continuarea! 😀

    Apreciază

  6. Eu am patit ceva in genu fazei cu testoasa cu cel mai mare peste din acvariu! A disparut intr-o noapte si nu l-am mai gasit! L-a descoperit mama cateva luni mai tarziu, de craciun, cand facea curatenie, dupa dulapul din bucatarie. Era mumificat saracul:)).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s