Floarea copilăriei, fluturele maturităţii. Recurs la prietenie.

31.05.2009. Duminică. 00:41

Ziua ploioasă perfectă pentru “răscolit amintiri” m-a îndemnat să redeschid agenda din clasele 7-8. 🙂
Cât de mult ne-am schimbat!

În primul rând, încerc să mă găsesc pe mine însămi, pe acea eu de 13-14 ani despre care au scris toţi… Dar anii, deşi puţini la număr, au trecut şi au lăsat fade amintiri. Nu reuşesc în acest moment să-mi creez o imagine precisă a ceea ce eram, a ceea ce găndeam, spuneam şi făceam. Cea care sunt acum mă acaparează şi refuză să reproducă în mod corect persoana mea de acum doar trei ani. Să fie de vină tocmai perioada adolescenţei plină de nou, inedit, încercarea de a ne auto-cunoaşte şi elemente ce se bat uneori cap în cap, dar care la urma urmei ajung să facă parte din noi?! Ori e vorba doar de uitare? ( Pentru că dacă e aşa, atunci mă tem pentru durata de viaţă a viitoarelor mele amintiri.)

Îmi spuneaţi toţi că zâmbesc şi că îmi stă bine. Chiar zâmbeam atât de mult?
Îmi spuneaţi că ştiu ce vreau de la viaţă şi că sunt ambiţioasă. Ciudat lucru… Oare atunci ştiam eu ce vreau de la viaţă? Acum nu ştiu. De fapt, am o mică idee- vreau să fiu fericită, să fac întotdeauna ceea ce îmi place, să ajut, să nu trec prin viaţă fără să trăiesc. Dar atunci ce puteam eu ştii? Aveam oare idee despre cum e viaţa cu adevărat? Nici acum nu am, dar noi orizonturi se ivesc în fiecare zi…
Ştiu că eram serioasă. Oare imaturitatea capătă amploare odată cu anii?

Îmi făceaţi mult complimente… şi apreciez asta dacă într-adevăr le consideraţi a fi reale. Mda, chiar m-am înţeles întotdeauna bine cu toţi din clasă… şi nici nu ştiţi cât v-am iubit. Dar timpul aşterne praf şi peste cele mai dulci prietenii.
Mă uit la ceea ce scriam şi mă amuz. Mă amuză superficialitatea imatură de care (văd acum că) eram cuprinsă, toate abrevierile specifice messului pe care le foloseam. Amestecam engleza cu româna, creând un terci de toate zilele, ce atunci mi se părea cât se poate de ok.

Ne consideram cu toţii maturi. Şi sigur eram mai maturi decât fusesem înainte. Aşa cum poate voi fi eu mai matură (sau cel puţin voi gândi altfel) atunci când, peste ceva timp, voi reciti aceste rânduri scrise într-o mansardă, într-o ultimă noapte de mai, a unui an trist, vesel, vesel şi trist. Gândul îmi zboară dincolo de pădurea întunecată şi vie, la zile mai însorite, la ceea ce eram, la ceea ce sunt şi voi fi, dar guma Orbit pentru copii(cu calciu) are acelaşi gust şi acum.

Eram timidă. Şi tu mi-ai spus asta, Chris, într-una din intervenţiile tale din agendă. Aş spune că şi acum sunt timidă, însă nu-mi prea amintesc… cum e să fii timid? Cum eram eu, cea timidă? Pentru că cea timidă de azi, dacă vrea, poate să nu mai fie aşa. Tot tu, Chris, îmi urai, după examen, “net în prostie” şi mai spuneai că îţi vei dori să vezi acolo, la status, că sunt fericită. (în legătură cu rezultatele la examene) Dar între timp ne-am dat amândoi seama că prietenia înseamnă ceva mai mult, iar fericirea n-are legătură cu mesajul de stare de pe messenger; el poate fi folosit (astăzi) pentru ca alţii să afle de existenţa unui nou articol de pe blog, spre exemplu. 😀

Ioana, mi-ai scris lucruri atât de frumoase.. 🙂 Acum sunt exact la vârsta pe care o aveai tu atunci când ai scris aici gânduri referitoare la modul optimist de a privi viaţa. Să fi contribuit şi ele, acele gânduri ale tale, la optimismul meu indestructibil al unor clipe? Bineînţeles, să ştii că nu voi uita- tu îmi vei desena rochia de mireasă. 🙂

Gyu, Mady, Dee, Vio… mi-aţi fost toate prietene atât de bune… Nu prea am mai ţinut noi legătura, nu ştim noutăţi una din viaţa alteia, dar în rarele ocazii în care ne revedem/reauzim, timpul pare că a stat pe loc. Şi Gyu, să ştii că îmi lipseşte “jurnalul” nostru. Ce de poezii şi de tâmpenii mai scriam şi pe-acolo…

Pădu’, îţi mulţumesc pentru acel “Ceva” pe care mi l-ai scris. Chiar este ‘ceva’. Un alt ‘ceva’ decât orice altceva : )). Un “Ceva” scris de tine, urmat de semnătura ta.

Ionuţ, Kiki îţi mulţumeşte pentru tot. 🙂

Iuli, tu ai luat ad literam îndemnul meu de a-ţi lăsa amprenta în caietul cu amintiri şi… Voilla (după cum spui).. iată-ţi amprenta făcută cu tuş de la imprimantă. 😀

Lory, intervenţia ta e genialăăă! Am râs în hohote. Ai reuşit să transpui în scris exact felul în care obişnuiai să vorbeşti, astfel că am avut în minte o imagine clară a ta spunând toate lucrurile pe care le-ai scris. 🙂 Citeam cum că ai vrea să devii vegetariană în vacanţa de vară şi că vrei să mergi la înot, în speranţa că poate-poate te mai înalţi. Tot micuţă eşti şi acum, dar nu te stresa din cauza asta, Lory. Sunt alte lucruri mai importante… Iar tu eşti o simpatică şi jumătate. Nu mai spun cum ai încheiat ceea ce mi-ai scris, pentru că oricum ‘am dat prea multe din casă’. 🙂

Ancu’ meu, ce noroc am eu cu tine încă patru ani. Uite, într-a 7-a scriai că ai trecut de “faza Andreea Bălan”, dar ce de versuri ştim noi… Oare anii de liceu sunt un bonus? Ştii că putem schimba lumea, Anca, şi ştii şi că îmi doresc să pot scrie mult mai multe lucruri frumoase despre tine, pentru că aş avea din belşug cuvinte să umplu spaţiile albe, însă îmi eşti atât de aproape, faci parte din cotidianul meu, încât abia atunci când îţi voi simţi lipsa voi fi capabilă să diferenţiez trecutul, prezentul şi viitorul. Ştiu că înţelegi, iar lucruri pentru care să îţi mulţumesc sunt atâtea şi atâtea… Vom merge una la nunta alteia, Anca, vom fi fericite şi ne vom întâlni la o cafea ca să discutăm despre ultima carte scrisă… 🙂

Acestea fiind spuse, la mulţi ani, copii. Timpul nu merge nici spre stânga, nici spre dreapta, ci doar înainte, dar noi tot copii rămânem, oricât de maturi ne-am considera. De fapt, ce este maturitatea? E doar un cuvânt cu explicaţii în DEX, nu se referă la o vârstă anume, la o singură stare. Ne simţim maturi mereu, chiar şi atunci când suntem conştienţi cât de imatur procedăm. Mă simt mai matură acum, dar cum mă voi simţi mai târziu?

1 Iunie însorit vă doresc.
Al.i.