Fotografiile

Nu ştiu dacă să mă consider sau nu în măsură să scriu despre fotografii. Nu ştiu dacă fotografiile şi vorbele mele vor influenţa vreodată pe cineva, deşi mi-aş dori ca acest lucru să se întâmple. Totuşi, ştiu sigur că te-aş putea plictisi ore bune cu fotografiile mele şi ale familiei- începând cu fotografii sepia, prăfuite, cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ori cu oameni pe care îi cunosc, însă le cunosc chipurile pe care timpul s-a jucat în voie, la fotografii recente, din ultima vacanţă. Pentru că deşi mi-aş putea păstra toate pozele în memoria unui computer pensionar şi bosumflat, aleg să merg din când în când şi pe la fotograf, să am pe hârtie măcar câteva din miile digitale.

Asta sunt şi nu ştiu de ce. Uite, aş fi vrut să scriu ceva strict despre fotografii, dar nu am reuşit- mă centrez tot pe mine în subiect. Dar, la urma urmei, cred că fotografiile au suflete proprii, aşa că aş putea astfel scuza implicarea.
Îmi amintesc că tati nu îmi dădea voie să fac poze. Îmi doream. Însă el nu şi nu, ca nu cumva să fac poze neclare, prost încadrate, etc., ţinând cont că aici era vorba şi de filmul camerei pe care l-aş fi putut irosi. Rar se întâmpla să mai fur câte una, iar atunci când vedeam filmul developat şi îi arătam cu mândrie poza reuşită, în cel mai bun caz spunea atât: “Hm.” Oricum, am mai crescut şi eu, au apărut şi aparatele digitale şi cel mai mult am exersat cu acesta. Am scris despre el ca şi cum m-aş fi referit la o persoană, dar nu îmi e prea drag. Mă ajută pentru că m-am obişnuit cu el şi pentru că sunt puţin norocoasă, dar nu e excelent. Satisfăcător, da.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu când a apărut pasiunea asta. Pentru că pasiune aş spune eu că se cheamă. N-am idee. Doar… am observat, am exersat, am continuat. Editez puţin, pentru că nici măcar nu am photoshop-ul şi ‘lucrez’ uneori direct în sepia şi alb-negru. Exersez.
Fotografiile… aş avea atâtea, atâtea de spus, din numeroase perspective. Nu le cunosc prea exact istoricul. Ştiu că au apărut undeva prin secolul al XIX-lea şi că prima cameră foto a fost un Kodak. De altfel, cuvântul Kodak nu înseamnă nimic; a fost inventat hop-ţop pentru a servi în acest scop. Am văzut fotografii din perioadele acelea cu oameni muncitori, surprinşi la lucru, ori cu cei cocheţi şi portretele lor. (la televizor le-am văzut, ce e drept. Dacă le-aş fi avut în faţă, în mâini, poate că impactul ar fi fost şi mai mare.) Am văzut şi fotografii cu rude, prieteni, părinţi, ori simpli necunoscuţi şi locuri în care visez să ajung, iar concluzia mea e că fotografiile au suflet şi transmit energie. Nu ştiu dacă se împrietenesc cu toată lumea, dar mie îmi sunt foarte aproape, eu simt impulsurile venite din sufletele lor.

Un amic îmi spunea că el nu le vede rostul, dar cât se înşeală…
Bine, aş putea scrie şi despre penibilităţile pe care nu le pot numi fotografii ce surprind minunate făpturi prinse în vârtejul evoluţiei tehnologice în diferite ipostaze, cu care prefer însă să nu îmi pierd prea mult din timp, pentru că mă întristează.

-Pauză de fotografii-
septembrie 2009 067
ardeal 2009 084 deasupra transilvaniei brown coffee gossip girls summer 2009 197 summer 2009 184

Făcute de oameni, pentru oameni, de multe ori suprinzând oameni. Artă şi amintiri. Fiecare are povestea ei, fiecare are momentul ei. Un moment unic, un moment care nu se va mai întoarce, locuri şi oameni ce nu vor mai fi la fel vreodată. Cuprind atât de multe detalii şi simboluri, dar nu mulţi observă…
În ele trăiesc continuu lumi trecute şi oameni. Oameni. Nu e nevoie să zic mai mult. Omul are de dus o luptă încă de la naştere.

Amintesc de vremuri uscate în ultimele raze violete ale soarelui de-atunci şi de oameni uitaţi. Surprind freamătul unui loc special, emoţia unui copil, un zâmbet, o îmbrăţişare. Surprind ordinea obiectelor dintr-o cameră, dezordinea firelor de iarbă, căldura apusului, răceala unei priviri.
Simple şi atât de complexe. Le putem privi oricând dorim şi le putem folosi pe post de lecitină a copilăriei, a tinereţii. Ne ajută să ne povestim viaţa şi să retrăim diferite clipe. Ne ajută să-i cunoaştem pe alţii. Ne inspiră. Mă inspiră. 🙂 Ele şi ceea ce scriu vor rămâne din mine…

Anunțuri

5 gânduri despre “Fotografiile

  1. Nici nu se putea altfel.:)
    Nu cred ca trebuie sa ai vreo scoala sau o diploma,sau experienta sa vorbesti despre fotografii,asta in cazul in care subiectul este abordat din perspectiva din care ai scris si tu textul.

    Apreciază

  2. Ba e un rost in orice pasiune… pur si simplu e pasiunea TA, si o faci cu suflet.
    Si mie imi plac fotografiile, in special cele facute cu Sepia sau cele „surprinse”, aparent neregizate.

    Daca iti place sa faci poze, fa-o in continuare.
    Si apropo… sunt chiar reusite, parerea mea.

    Apreciază

  3. chiar vorbeam astazi cu cineva despre fotografii. Despre momentele surprinse in care poti arata bine sau nu, momente care sunt tot ce va ramane ca amintire din viata ta. este nemaipomenit sa ai o asemenea pasiune. sa prinzi energia pe care o transmit. pentru ca fiecare poza are sentimente date insasi de oamenii care apar in ea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s