Anotimpuri

Sunt în camera mea de la mansardă. E cam cald, dar vântur pliantul “21 august- o zi cu totul specială”.
Pe fereastra mare văd pădurea; vântul mişcă înălţimile copacilor ei, provocând valuri zgomotoase, în diferite nuanţe de verde. Porţiunea de cer de deasupra pădurii a rămas albastră, luminată. Puful alb a fost împrăştiat în timp ce ochii îmi erau atenţi la rândurile înguste şi la scrisul dezordonat ce le umple.

Aud- aud vântul şi frunzele instruite în dansul său unduitor, aud talanga viţelului vecinilor şi câte o pasăre ce gângură în zborul său, zborul viselor mele de vară. Respiraţia mea devine mai rară şi simt un nod în gât încercând să surprind totul, să cuprind viaţa în ceea ce scriu.
Îmi e frică. Ştiu că pentru mine timpul va fi altul şi totul se va schimba, chiar dacă, în aparenţă, soarele şi pădurea vor rămâne aceiaşi. (31 iulie 2009)

Aceasta e pădurea mea. Ei bine, nu e chiar a mea, dar aşa îmi place să spun. E poieniţa pe care exersez mereu şi la care descopăr de fiecare dată câte ceva nou- în decorul său, la cer sau chiar… la mine. E dealul tivit cu aluni şi stejari, dealul pe care l-am traversat nu cu mulţi ani în urmă, cu şosetele în buzunar şi cu papucii în mână. E cărarea cu două sensuri, dar pe care aleg de cele mai multe ori să merg în partea cu urcuşuri şi coborâşuri. E acel loc în care îmi imaginez alţi ani, ai altor copii ce sunt acum adulţi şi în care încerc să găsesc urmele paşilor bunicului şi ai tatălui meu.

E pădurea ce învie în fiecare primăvară şi care ascunde cântăreţul ce ne face să zâmbim- “Cucu, cucu” :). Ne mirăm de fiecare dată de verdele tot mai pronunţat, de vremea frumoasă şi de noi- ieşiţi din iarnă.
E pădurea care vara miroase a fân cosit şi pe care o aud noaptea, din mansardă, atunci când citesc, cea printre copacii căreia vântul fugăreşte umbrele stelelor, provocând vuiete unice. E pulsul ei.
Pădurea care îmbătrâneşte spectaculos în fiecare toamnă… pentru ca priveghiul frunzelor să dureze toată iarna. Iarna, perioadă în care, dacă nu e ninsă sau dacă deasupra ei nu pluteşte albastrul, nu îmi mai place atât de mult.

E posibil să pară banal şi ciudat, dar face parte din mine. Mă inspiră, îmi oferă linişte, dar şi o agitaţie plăcută, suportabilă, răcoare, dar şi căldură. E poieniţa pe care poate că şi alţii vor încerca să îmi găsească urmele…

Anunțuri

14 gânduri despre “Anotimpuri

  1. Esti un om privilegiat daca dispui de un loc atat de special unde poti merge de cate ori simti nevoia.Natura e unul din elementele cele mai importante care contribuie la construirea personalitatii noastre si ne face ceea ce suntem.

    Apreciază

  2. Deci nu. Îţi spun: îţi pierzi bunătate de timp cu blogul ăsta :)) pune mâna pe o maşină de scris, pune-ţi o pălărie şmechereă gen Coco Chanel, şi treci la cărţi 😀

    Evident, motivul ascuns e ca să am şi eu o carte semnată de un autor pe care-l cunosc :))

    Apreciază

  3. Fiecare om, are un sanctuar al său, însă foarte puţini ştiu să-l aprecieze. Eu nu sunt aşa norocos ca tine. Îl apreciez abia acum, când nu îl mai am. Cel puţin, temporar. 😦

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s