O mie de zâmbete, o mie de lacrimi şi nouă vieţi…

Am învăţat că oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi. Ori îţi imaginezi un pisoi blând, când de fapt ai în faţă un leu feroce gata să atace, ori crezi că vorbeşti cu vreun zmeu, dar nu realizezi că totul e o mască…
Am mai adăugat câteva pilde încă nedezvoltatei mele sfere de interacţiune cu oamenii. Am încercat să analizez, să nu judec din prima şi să nu dau verdicte. Am continuat însă să nu văd lucruri esenţiale, chiar dacă mi-am pus ochelari pentru citit… caractere.

Nu sunt ceea ce poate că mi-aş fi dorit să fiu şi nici măcar nu mă simt împlinită pe vreun plan. Ba mai mult, sunt suficiente momente în care mă simt singură… Dar nu neg faptul că eu însămi caut singurătatea asta. Ca de altfel, nefericirea. Îmi e sete de nefericire şi de lacrimi. Lacrimi… uscate. Mascate de vorbe de încurajare pentru alţii şi de noduri în gât. Pentru că adevăratele lacrimi aşa sunt, uscate. Nu încape vorbă de apă sărată… Aceea e marea, care vara îmi pârleşte obrajii şi mă îndrăgosteşte aiurea, la întâmplare. Doar ca să am la ce mă gândi iarna…

Tot nu am reuşit în totalitate să duc la bun sfârşit ceea ce am început, iar pe parcurs mi-am pierdut deseori interesul. Şi când interes a fost, planurile pe termen lung din minte mi-au râs în nas şi mi-au înşelat aşteptările.
Dar mi-am dat seama de un lucru: nu o să mă găsesc niciodată. Aşa că probabil nu mă voi mai căuta, iar totul pur şi simplu se va întâmpla. Sunt alta mereu, deci o căutare a propriului eu ar fi şi de-acum încolo o încercare mult prea dificilă.

În continuare mă las dusă de val, fără să gândesc, fără să ţin cont de consecinţe, fără eventuale motivaţii… O dovadă e textul ăsta. La ce te ajută pe tine, cel care citeşti? Probabil la nimic. Probabil îţi strică şi starea de spirit… Pe mine cred că mă ajută să mă descarc şi să îmi găsesc o preocupare. O, am chestii de făcut, dar niciuna nu mă interesează acum. Aşa că îmi las degetele să pipăie litere şi să formeze cuvinte… Cine va citi? În niciun caz copiii mei. Iar dacă aşa va fi, atunci mă vor judeca şi eu voi căuta diferite explicaţii şi scuze penibile, cu sclipiri ale acestor momente în ochi.

Încă sunt naivă şi încă mai cred că pot schimba lumea. Încă mai cred că el mă aşteaptă undeva, că mă va iubi necondiţionat şi că voi sta pe o terasă micuţă şi romantică la o cafea, într-un orăşel cu lumină caldă şi cu oameni binevoitori, scriind poveşti…

Anunțuri

13 gânduri despre “O mie de zâmbete, o mie de lacrimi şi nouă vieţi…

  1. Nu,nu mi-a stricat starea de spirit.Pe langa faptul ca e frumos scris,ca de obicei,textul tau e unul care da de gandit.El descrie drumul tau propriu spre maturizare,spre starea de adult,din punct de vedere rational si emotional.Lasa-ti deci in continuare degetele „sa pipaie litere si sa formeze cuvinte” fiindca o fac cu folos si pentru autoare si pentru cititori.

    Apreciază

  2. Ai pus o intrebare : La ce imi foloseste mie ca cititor articolul tau?
    Sa te cunosc mai bine.
    Cu cat te cunosc mai bine imi dau seama ca nu esti naiva ci iti cauti drumul in viata , iti cauti jumatatea iar pe parcursul vietii vei da peste multe specimene si nu o data intrebarea „Cine e normal?” iti va trece prin minte.
    Viata e o provocare continua pe care va trebui sa o accepti mereu.
    Remediul pentru multele situatii cu care te vei intalni pe parcursul vietii este SCRISUL.
    Continua sa scrii si te vei simti usurata.
    Bafta in continuare..

    Apreciază

  3. Mersi , Alexa!
    Aveam nevoie de un astfel de articol care sa ma mai stabilizeze putin. Cred ca are legatura cu starile prin care trecem toti la sfarsit de an , ne cautam , nu ne gasim, cautam in ceea ce am facut in anul respectiv motive sa ne simtim mandri de noi, sau sa ne simtim cel putin , mai bine.E un fel de recapitulare si o analiza profunda a omului de la sfarsit de an , comparat cu cel de la inceputul anului.

    Apreciază

  4. Cartim, nu prea înţeleg de ce şi-ar dori cineva necunoscut să… mă cunoască, dar în fapt, chiar eu îmi expun părţi din suflet pe-aici… Voi continua să scriu şi poate că astfel voi şi evolua. 😀 Ai dreptate, viaţa e o provocare pe care merită să o acceptăm.
    Iulia, mă bucur că din când în când ceea ce scriu este ca o ancoră pentru cei care citesc… Eh, poate nu e bună comparaţia, dar asta mi-a venit în minte. 🙂

    Apreciază

  5. @Alexa:Cineva necunoscut ar vrea sa stie ca existi pur si simplu pentru ca e satul de mediocritatea din jur si se simte bine daca stie ca in lume sunt si oameni sensibili,talentati,inteligenti,culti.E normal sa-i cautam pe cei care ne seamana,fie si pe net.
    Si a propos,ai o pozitie foarte buna in ZeList.Si acest lucru spune ceva.

    Apreciază

  6. Eu ma refeream la fapul ca prin ceea ce scrii ,unii dintre noi pot vedea ceea ce lasi tu sa se vada din sufletul tau si sa te cunoasca, atat cat le dai voie.
    Cata vreme iti citim articolele si le comentam , nu mai suntem niste simpli”necunoscuti” suntem prietenii tai, chiar daca doar virtuali 😛

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s