Credea că amiaza îi va fi liniştită, având gustul familiar al dulceţei de gutui, dar cât s-a înşelat… Acum soarele sângeriu strecoară pe fereastra bucătăriei sale nuanţe potrivite împrejurării.
Trupul obosit simte răcoarea gresiei, răcoare ce îi îngheaţă treptat mâinile, picioarele, mintea. Din piept îi zvâcnesc însă sentimente arzătoare. Părul uşor grizonat, dezordonat, împarte pătratul bej de sub capul ei. De sub fruntea pe jumătate rece, râuleţe roşii alunecă spre masa pe care încă mai sunt cioburi.

Fragmente de timp, imagini fugare şi flash-uri ameţitoare o fac şi mai confuză… Lumina roşiatică îi încălzeşte piciorul.
Cu o ultimă putere ar fi vrut să se ridice şi să facă ceva ce zilele obişnuite i-au răpit, prin nepăsare şi monotonie, ca şi cum tot timpul acela i s-ar fi cuvenit, ca şi cum viaţa ar fi fost un nesfârşit şir de răsărituri şi apusuri, ploi şi fulgere. Cu ochii pe jumătate deschişi, se imagina în picioare, zâmbitoare şi radioasă, cum ultimii ani nu se surprinsese. Se imagina frumoasă cum oglinda nu i se mai arătase demult. Ar fi vrut să nu fi ratat toate acele ocazii, toate acele întâlniri aparent întâmplătoare în care singurele replici erau privirile şi şi-ar fi dorit să îi fi spus cât de mult însemna simpla lui prezenţă, acele impulsuri de energie pe care ea le simţea în tălpi, atunci când el urca scările blocului…

Lumina capătă unde de mister.
Adoarme? Nu, nu. Este conştientă încă. Cheile din broască se agită. Adoarme. Mâini puternice şi calde îi cuprind umerii dezgoliţi.
Culorile din încăpere se aprind, se mâniază, pentru a se stinge trist într-un violet mult prea tânăr mort…