Visul unei larve

Dintr-un pocal de aur prăfuit, pierdut la marginea unei poteci de pădure de un prinţ ce galopa spre a-şi găsi sortita, s-a născut un fluture.
Omida de-altădată, în stadiul său de larvă, nu făcea altceva decât să ronţăie şi să ronţăie frunze verzi şi nevinovate. Cu un apetit nemaiîntâlnit pentru o omidă, aceasta mânca desişuri întregi, ba chiar îndrăznea să se târască şi pe copacii din pădure şi să îi sece de viaţă, lăsându-le frunzele ca nişte reţele simple şi uscate ce la un momentdat abundau de clorofilă. Ei bine, sătulă de atâtea frunze de la poalele copacilor, omida noastră obeză spera chiar ca într-o zi să ajungă în vârful celui mai înalt arbore din pădure. Avea impresia că acolo, atinsă mai bine de soare, hrana sa e probabil mai gustoasă. În plus, idealurile sale nu se limitau doar la nişte idealuri ordinare de larvă, ci fiind conştientă de posibilităţile din jur, acestea atingeau diferite laturi profunde. Omida voia, de exemplu, să vadă mai de-aproape petele albe ce apar şi dispar de pe cer şi cine e acela care schimbă culorile întregii naturi.

S-a întâmplat însă ca super-omida, în drumul anevoios către culmile lumii sale, să fie cuprinsă de un somn adânc. Şi, pe trunchiul unuia dintre cei mai puternici arbori, omida a amorţit şi a început încet-încet să se transforme într-o mică gogoaşă. Iar în acest stadiu inactiv de nimfă, probabil că vântul s-a implicat puţin… Căci pupa intermediară ce adăpostea micuţa vietate pierdută în visele sale optimiste şi îndrăzneţe a căzut de pe ramura pe care se odihnea şi a aterizat în pocalul pierdut de prinţ, unde stropi de vin se jucau încă pe suprafaţa lucioasă.

Nu se ştie cât a durat somnul insectei în pocalul de aur, dar atunci când a deschis din nou ochii şi a început să îşi destindă noul trup, metamorfozat, spărgând astfel pereţii pupei, stropii de vin nu lăsaseră în urmă decât o notă discretă de parfum şi ceva praf.
Speriată de spaţii înguste, vietatea devenită fluture se străduia din răsputeri să iasă cât mai repede din coconul său, iar apoi din pocal, cu gândul de a-şi continua existenţa şi de a-şi urma visul lăsat neterminat. Însă în mişcarea sa, aripile delicate au atins pocalul, ştergând praful fin. Aurul strălucitor din nou i-a reflectat imaginea şi i-a provocat un zbucium interior de necomparat cu dimensiunile sale. Atunci a realizat vietatea minunăţia ce i se ascundea pe trup, prelungirile ciudate şi spectaculos colorate ale propriului eu.

Aripile, fragede şi având în tabloul expus bobiţe asemănătoare cu broboanele de struguri, păreau că înglobează întreg universul în timidele lor bătăi. Şi uimit de noua sa formă superioară ce putea învinge forţele care îl trăgeau înspre pământ, fluturele a părăsit pocalul şi a zburat prin toată pădurea şi de-a lungul întregii poteci. A împrăştiat polenul florilor şi a gustat din nectarul lor, a zărit pe un cal alb chiar şi două suflete pereche: un prinţ şi prinţesa sa, fiica servitoarei de la castel. Adierile vântului îi uscau trupul şi îl purtau în lumea aceea pe care înainte nu era capabil să o observe. Ore bune a petrecut în acest fel, fără a-şi uita o clipă cea mai arzătoare dorinţă. Aşa că a pornit în zborul spre vârful celui mai înalt copac, înfruntând de data aceasta unde puternice de vânt ce îi îngreunau drumul.
Dar nimic nu l-a oprit şi fluturele a ajuns în vârf chiar în momentul în care soarele asfinţea. S-a aşezat pe o frunză pe care nu mai simţea nevoia să o devoreze şi a privit ceva atât de frumos precum aripile sale… S-a simţit nobil şi curat. Însă ziua vieţii sale aproape se sfârşise.

Ei bine, de atunci aripile fluturilor sunt pudrate cu praf de aur şi tot de atunci oamenii-omizi continuă să viseze, să muncească, să se metamorfozeze, să creadă… Şi, ajutaţi de văntul-soartă şi de pocalul-afecţiune, să devină oameni-fluturi…





© Florentina Alexandra Ion … adică eu. 🙂
-O mică povestioară tot cu un fluture prinde rădăcini de ceva timp în creieraş, aşa că fiţi pe fază.
-Acum nu pot să nu amintesc de piesa dată pe repeat ce a însoţit scrierea acestor rânduri. O puteţi asculta aici.

Anunțuri

11 gânduri despre “Visul unei larve

  1. intr-un fel inteleg ce ai vrut sa transmiti prin post-ul asta dar :-?? nu stiu cum sa comentez … chiar n-am idei ;))

    sper sa treci la stadiul urmator si tu 😀

    off-topic … puteai sa faci mentiunea cu melodia la inceput … nu la sfarsit 😀 dar m-a bucurat un mash up dragut cat am lecturat pe aici 🙂

    Apreciază

  2. „Important nu e cat traieste cineva, ci ce face in timpul aceste”…spunea cineva…Larva din povestea noastra am putea sa o consideram ca fiind omul la inceput de drum…la inceput de viata…La nastere omul este ca o larva neajutorata si pura, care incearca sa supravietuiasca pasind orbeste in viata pe care o are in fata. Pentru a-si creea drum in aceasta viata, omul-larva trebuie sa se hraneasca cu acele frunze ale vietii datatoare de energie, sa acumuleze cat mai mult pentru ca drumul sa-i fie cat mai lin. Dupa ce prinde rostul vietii, omul-larva tinde spre absolutul varfului copacului, loc de unde isi va putea trasa noi frontiere de expansiune a experientei de viata. Transformarea neasteptata in cocon, o putem vedea ca pe o capcana a materialismului, menita sa puna piedici in calea spre autocunoastere. Cu…sau fara voia sa, larva se auto-denunta si se auto-izoleaza de propiile idealuri. Ramane captiva in al sau cocon, precum noi oamenii ne oferim prada materialismului. Perioada petrecuta in interiorul coconului, dar si sub stricta supraveghere a pocalului divin, il ajuta pe omul-cocon sa priveasca spre interior si caute cheia in propria fiinta. Odata gasita aceasta cheie, coconul crapa izbavitor, lasand sa iasa la lumina omul-fluture in toata spendoarea sa. Aripile majestuoase si viu colorate, sunt expresia constiintei, a gasirii de sine, care explodeaza din interior spre exterior, lansand omul-fluture in zborul vietii sale, spre centrul de control reprezentat de varful copacului. Odata ajuns in acest stadiu, fluturele nostru moare, scopul vietii sale fiind atins. Acest scop este GASIREA SINELUI INTERIOR! „Homo, nosche te ipsum!” – „Omule, cunoaste-te pe tine insuti, si vei cunoaste universul si zeii”(vezi Templul din Delphi). Si-acum la sfarsit, am sa va rog pe toti…sa aprindeti lumina! 🙂

    Apreciază

  3. De ce o poveste frumoasă ca asta, ce înfăţişază natura, trebuie să fie un paralelism la existenţa umană? Putea fi un articol mult mai bun dacă umanul nu ‘murdărea’ natura.:*

    Apreciază

  4. Hey, operaţiepecreier! Părerea ta este bine-venită, însă mie tocmai acest paralelism îmi place. Pentru că, după părerea mea, oamenii nu ‘murdăresc’ întotdeauna. Îmi place să cred că ei pot concentra într-un gând, într-un sentiment energii care să ‘purifice’ chiar şi natura. În orice caz, aici era vorba despre fluturi, oameni-fluturi (care nu înfăţişează ceva negativ în viziunea mea), viaţă şi visuri…
    Nu cred că aş fi găsit ceva interesant la mica mea povestioară dacă era vorba doar de natură. Aşa, am putut să ascund multe în spatele cuvintelor. 🙂
    Să mai treci pe aici!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s