Nu mai sunt un piticot.

Am renunţat să mai fiu un piticot în mod treptat, nu a fost un proces care să evolueze spontan, a venit odată cu vertijul zilelor în care am încercat să supravieţuiesc zâmbind şi în acelaşi timp să înalţ coloanele înalte de piatră, completând o fundaţie solidă, luată de-acasă.

Am renunţat fără să vreau la naivitatea exagerată ce mă caracteriza atât de bine şi am înlocuit-o cu un fel analitic de privi (aproape) totul… de la teii ce se-apleacă la picioarele mele în drumul înapoi spre ‘noua casă’ din fiecare seară în care tocmai am lăsat în urmă aproape 12 ore ale unei tinereţi ce nu va mai fi, la comportamente şi atituini, la inimi ce nu mai bat, abandonate într-un trup forţat să rămână aici…

Ei bine, cu teii mai e cum mai e, ne-am împrietenit aşa între anotimpuri, ba chiar mi-au cântat în cristale de gheaţă astă-iarnă, când frigul i-a prins după o ploaie serioasă şi neuferită, iar acum se străduiesc să-mi pună pe tavă esenţa a ceea ce sunt, suflete călătoare înrădăcinate fără voie…

Dar cu oamenii e altfel. Şi când am realizat asta… am renunţat din nou să mai fiu un piticot. Acum pot vedea că ei sunt buni şi răi în egală  măsură. Aşa sunt şi eu, aşa eşti şi tu. Am renunţat la tendinţa de a-i mai judeca, nu împart eu dreptatea. Pot doar să încerc să le văd calităţile, să fiu lângă ei şi să le fac virtuţile să strălucească, să îi cunosc în cele mai bune momente şi să mă prefac că răul nici nu există. Şi-aceasta se numeşte compromis. Nu mai sunt, în mod evident, un piticot de când am înţeles ce-i acela un compromis. În larga paletă de existenţă a compromisurilor.

Aşadar, piticotul care eram era naiv şi exagerat de bun, nu făcea compromisuri şi vedea, în ceea ce îi privea pe oameni, doar în alb şi negru, fără să ştie câte şi câte nuanţe de gri există…

Dar nu mă plâng. Şi asta înseamnă că nu am motive să mă plâng de ceva, rezultă : îmi merge bine, mă simt bine aşa.  Da, sunt mulţumită cu mine, sunt mulţumită de ceea ce sunt şi nu văd cum aş putea fi altfel în momentul ăsta. Sunt rezultatul a miliarde de secunde ce s-au scurs fiecare în felul său unic, în braţele şi sub ochii atââââtor oameni care au avut grijă să învăţ să merg, să vorbesc, să scriu, să plâng, să râd, să mă joc, să dorm, să visez, să zâmbesc, să iubesc, să cânt, să dansez, să inventez, să (mă) descopăr, să uit, să am răbdare, să înţeleg, să învăţ, să (mă) caut, să fiu eu.

Trebuie să privesc în perspectivă, spune. Să vizualizez exact cum voi vrea să fiu, când şi unde anume. Dar tot ce ştiu acum, când aud furtuna de-afară iubind cu pasiune pământul şi făcându-mă pe mine să o iubesc pentru simpla ei prezenţă şi aromă, e că îmi doresc să fiu aceeaşi, cu mai multă înţelepciune şi ştiinţă în mod sigur, dar în spatele aceloraşi ochi de copil ce creşte.

Anunțuri

5 gânduri despre “Nu mai sunt un piticot.

  1. Si eu am avut o pornire sa scriu un articol cu o tema asemanatoare cu aceasta, cand am inteles ca oamenii nu m-au lasat sa ma bucur de entuziasmul unei perioade de piticot, cand am fost dezamagita de cei in care credeam si pe care ma bizuiam,cand ma asteaptam la prea mult de la prea putin. Insa am renuntat sa scriu pentru ca am cunoscut dragostea adevarata si iubirea nu mi-a mai lasat timp sa gandesc negativ si trist. Imi pare rau ca nu mai sunt un piticot…dar ramane sufletul de ingeras, nu?
    te pup
    olivia elena

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s