Cioburi netӑioase

Azi, 28 noiembrie 2013, am regӑsit ȋntȃmplӑtor aceste fragmente… Sӑ le citesc și sӑ ȋmi amintesc de mine, de copila ȋn cӑutarea sensului și a vieții, au fost etiologia  triadei extra-sistolӑ, oftat și zȃmbet. 🙂 Cu toate cӑ, ȋn definitiv, poate cӑ nu s-au schimbat multe, chiar dacӑ am crescut, mi-am format aripi, timpul s-a dus pentru totdeauna, existӑ doar ‘ȋnainte’, nu și ‘ȋnapoi’, oamenii s-au schimbat: ei și ȋntre ei, pașii-ncep sӑ pӑșeascӑ pe drumuri cu contur mai clar…
Mi-a fӑcut bine sӑ-mi citesc cuvintele din trecut…

~ȋnapoi ȋn timp… fragmente din jurnalul personal…~

Imagine

22 aprilie 2010.  De câteva zile parcă a explodat totul. Natura, vegetaţia de afară, vulcanii, ceasul… Mă tem de aceste ultime săptămâni până la vacanţă, mă tem că se vor duce mult prea repede, dar cu toate astea sunt însetată de vară şi de soare.

Lalelele din oraş se ofilesc încet, încet, nepăsătoare. Eu reînfloresc şi zâmbesc sincer.

15 aprilie 2010. Numerele m-au urmărit azi. Codiţa mărului s-a rupt după 7 rotiri (deşi nici nu ştiu ce m-a făcut să ţin cont de aşa ceva), pentru ca apoi ceasul să îmi arate: 7:07. La baie, pe gresie, două fire de păr formau: “60”, deşi la fel de bine puteam privi şi “09”…9. Iar atunci când am deschis jurnalul, 3 frunze cărămizii de astă-toamnă au zburat dintre foile mele dragi…

6 aprilie 2010. Tocmai am terminat de citit “Scândurica”, de Dan Miron. Afară plouă fără oprire, cu zgomot de picuri pe tabla casei. Am lăsat fereastra puţin deschisă pentru a auzi.

Lectura, tulburătoare. …Cuvintele sunt în plus atunci când senzaţia, piperată de sentiment, pune stăpânire pe clipe.

1 aprilie 2010. Aleg să scriu cu stiloul, pentru că în cerneală sunt păstrate cristale ale bunătăţii şi ale rafinamentului. Chiar dacă este neagră. Peniţa argintie alunecă elegant…

Acum îmi simt mintea plutind între două stări: una de conştienţă, iar alta de reverie. Goală şi totuşi cu mii de gânduri, idei şi planuri ce o furnică. Da, mintea noastră chiar ştie totul, doar că noi nu suntem întotdeauna capabili să ne amintim. Minţile noastre cuprind absolutul, adevărul şi viitorul. La momentul potrivit, dacă suntem omul potrivit, întâmplarea ne va lovi cu mingile ei colorate.

Azi am mirosit furtuna. Una scurtă, de vară, puternică. Nu a durat mult, dar a fost de-ajuns să mă încânte. Prea mă plictisisem de ploile monotone şi mărunte de iarnă. Ceva imprevizibil, puternic, rapid. Acum soarele încearcă să usuce pământul. Am deschis fereastra camerei-albastre şi miros natura udă, aud cântece de păsărele, lătrat de câini, cucurigu de cocoşi şi voci de bunici. Viaţa e surprinzătoare când îţi deschizi sufletul şi laşi să intre pulsul vieţii şi al soartei, detaliile dulci.

15 martie 2010. Martie mi-a furat sporul, paginile parfumate ale cărţilor,inspiraţia.Le vreau înapoi înzecit.

Tocmai l-am văzut pe Vizi pe culoar şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Dar era neobişnuit. Nu mai fusese la şcoală de două luni! Aşa repede trece timpul, iar eu nu reuşesc măcar să-l prind.

Visez la viitor cu ochii calzi, cu inima deschisă şi expusă, capabilă să colecţionez în mine sclipiri din idealurile ce ne sunt stelele. Fugăresc timpul cu gândul, încerc să-l prind în plasa prezentului ca pe un fluture delicat. Îi zâmbesc şi îmi întind braţele pentru a-l îmbrăţişa. La vârsta mea, pare că îmi surâde.

Dar merg pe asfaltul aproape uscat al primăverii căutând semne, urme ale trecerii sale. Viitorul devine prezent printr-o transformare bruscă, ca aburii ce se lovesc de o suprafaţă rece şi devin picături de apă… Merg şi văd viaţa. Mirosind moartea.

18 februarie 2010.Aproape că văd urmele unui apus. Nu e prea îndrăzneţ, pentru că iarna fură din puterea soarelui, dar pot observa câteva culori timide ce pictează ‘panoul’ din spatele castanului.

Dacă am fi constanţi, nu am fi deloc perfecţi, aşa cum pretinde Shakespeare. Viaţa ar fi plictisitoare. Suntem făcuţi, trebuie! să avem mai multe opţiuni şi să ne putem juca în voie cu ele, pentru că asta dă frumuseţe deciziilor, iar aluatul din care suntem făcuţi ne-a oferit trăsături incontestabile: aceea de a greşi, de a ne schimba opiniile, de a aspira la mai bine, mai mult… Aşa sunt şi eu: în schimbare. După cum spunea cineva, nu-mi amintesc cine: “În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”.

1 februarie 2010. Ninge îndrăzneţ şi sălbatic. Şi mut. Între pereţii albaştri singurul sunet e dat de respiraţia mea. Aş vrea să prind fiecare fulg grăbit şi să-i scriu povestea.

Dealul se ascunde în ceaţă în spatele scenei. Copacii abia se mai zăresc şi par a fi liane ce aduc mai aproape cerul. Deschid fereastra, iar muzica înfundată a fulgilor în cădere acoperă freamătul verii pe care încă îl mai păstram în memorie. Clopotul viţelului nu se mai mişcă, dansul frunzelor acum putrede e acoperit de alb. Doar câte un cocoş inconştient se mai aude din depărtare.

Timpul de ce nu îngheaţă?! De ce nu se opreşte şi el sub norii încărcaţi să aştepte cu gura deschisă fulgii bezmetici? Vreau să prelungesc săptămâna aceasta de mini-vacanţă, de stat la ţară, fără calculator…
1240251_10151861525849723_1708523157_n

26 ianuarie 2010. În toţi aceşti ultimi ani, am crezut că dragostea poate avea un singur chip, cu doi ochi albaştri, dar realizez că m-am înşelat…

Trebuie să lucrez cu mintea mea, cu motivaţiile şi cu prezentul. Mă tem de ceea ce nu ştiu. Mă tem că nu am o cultură generală suficient dezvoltată pentru a putea scrie.

Sunt bine. E ger. E alb. E fără miros. E cu iluzii.

23 ianuarie 2010. Simt că am multe de făcut şi că pot, dar parcă timpul mă împodmoleşte, mă prinde în pânza lui lipicioasă şi înşelătoare. Vreau să ştiu, să pot, să fac. Dar e ceva ce mă incomodează… Atâtea gânduri aiurea, atâtea analize de situaţii şi de persoane… Şi nici măcar nu sunt aproape de tot-ul după care tânjesc. Atâtea uşi rămân închise, atâtea feluri de a trăi, atâtea alegeri de făcut.

15 ianuarie 2010. Deşi nu fac prea multe lucruri concrete, iar zilele trec destul de repede, cu nimic nou sub soare, mă simt… Şi simţirea asta nu s-ar putea rezuma doar la un singur cuvânt, pentru că mă simt într-o mie de feluri. Sunt hotărâtă să merg şi anul acesta la olimpiada de psihologie, pentru că un an contează mult în dezvoltarea mea. Am încredere.

Zilele astea am şi scris chiar. 🙂 Cu cât recitesc paginile încercării mele de roman, cu atât mă adâncesc în poveste, iar mintea îmi aleargă şi caută, caută… Uneori am senzaţia că nu eu am scris. Dar e atât de special să fac asta, să mă joc în deplină libertate, fără să ţin cont de regulile altora…

26 decembrie 2009. Încep să îmi dau seama că fericirea nu e pentru mine. Şi că nici măcar nu sunt deosebită. Niciun gram de spirit special, nimic. M-am schimbat. Într-un timp scurt m-am schimbat mult şi nici nu prea am sesizat. Se vede peste tot: în scris, în fotografii, în suflet. Îmi e frică. Aştept acel ceva care să-mi arate sensul, să mă aglomereze prin prezenţă, dar care să facă ordine în tot şi să mă motiveze.

Fericirea poate fi pentru mine. Dacă voi descoperi sclipirea.

Urăsc timpul, nepăsarea, timpul din nou, nesiguranţa, viitorul neclar, pe mine, ceaţa, frigul, timpul iar, migrenele, ceasurile, instabilitatea, răspunsurile, întrebările, promisiunile, şantajurile… Dar mă iubesc orice ar fi. Dar aş promite orice lui, dacă l-aş întâlni. Reproşez orice oricui… Îmi plac întrebările şi ceaţa e magică uneori. Timpul mă hipnotizează şi mă şantajează, iar viitorul îmi biciuie obrajii cu lacrimi şi cu riduri…

Nu, fericirea nu-i pentru mine. Pur şi simplu! Poate doar dacă…

7 decembrie 2009.

Cine sunt? Aceasta-i întrebarea…

15 noiembrie 2009. Vreau să mă gândesc la ceva drăguţ, ceva ce ar merita povestit, dar nu îmi amintesc să fi avut o copilărie plină de peripeţii. Am fost cuminte, chiar retrasă. Nu am făcut tâmpenii prea mari pe care adulţii să le “înghită” amuzaţi sau înfuriaţi. Sunt seacă. Nici acum nu fac ceva. Fac nimic. Cum îmi voi aminti eu de mine? Voi spune: “ A, la 17 ani stăteam şi visam, nu făceam nimic, am lăsat timpul să treacă. Vai, cum gândeam! Ce tâmpenii scriam!”

5 noiembrie 2009. Nu sunt tristă. Nu am fost tristă azi. A plouat şi nu am văzut rază de soare, nu am avut umbrelă, dar nu am fost tristă. Nici după-amiază nu am dormit. Dar azi a fost acel “mâine”. Acel mâine în care sper că am început să mă schimb. Deja se transformă în ieri… Totuşi, simt că fac ceva. Luna asta mi-a arătat atâtea feţe, iar multe din ele m-au încântat. Am câştigat două mici concursuri de fotografie, am scris cu Denise un articol într-un ziar, am jucat în echipa de handbal a şcolii, am învăţat la chimie…

1 noiembrie 2009. Sunt tristă. Vreau să zâmbesc şi să fiu optimistă, dar nu sunt. În plus, nu am mai făcut nimic pentru mine în ultimul timp. Nu am mai citit, nu am învăţat, nu am scris, nu m-am îngrijit. Am stat. Şi am stat tristă. Cum să ies din starea asta? Aşa, de una singură… şi cu persoane care mă sâcâie?! Cum să ies din întuneric, din ceaţă?

8 octombrie 2009. Azi am revăzut locul nostru de sub castan. Vântul mătura frunzele, le făcea să plutească, le învăţa să zboare. Era cald…

4 octombrie 2009. Absenţă. Absenţa e singura prezentă acum. Am pierdut viitorul, dar ne-a rămas trecutul.

13 septembrie 2009. Aşa cum a spus Vlad, mâine “o luăm de coadă”. Îmi era dor de expresia asta. O auzeam de fiecare dată, în fiecare septembrie, în special de la bunica.

Mi s-a dus copilăria, oricât aş încerca să neg. (…) Spre marea mea bucurie, am început să cunosc oamenii.Să îi analizez fără să-i judec, să le descifrez comportamentele. C… iar a adus umbre zâmbetului meu. Destinul lui nu e aici. Eu voi rămâne doar o amintire, o imagine, multe mailuri, o scrisoare, amintirea parfumului şi a răcelii degetelor. Dar cât îmi e de drag…

Anunțuri

2 gânduri despre “Cioburi netӑioase

  1. Da, foarte frumos, Alexa. Citind ce ai scris, mi-am deschis acum cutiuta sufletului si am descoperit si eu jurnalul inimii mele, scris acolo de mult, cred ca zilnic, dar niciodata recitit… fara cerneala si doar din amintiri si fotografii cernute de praf. Jurnalul acesta cere un pic de ragaz si intimitate sa fie „gustat” si astfel sufletul alinat…. de diverse probleme! Acum, in preajma sarbatorilor, avem nevoie de astfel de momente unice, calde si benefice interiorului nostru fragil si inca ranit de anumite griji cotidiene! Multumim , Alexa! Sa ai un final de an frumos si plin de bucurii! Elena

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s