Prea repede ne trec zilele. Prea repede renunțăm la noi, la ceea ce credem, la ceilalți. Sau poate că nu avem niciodată cu certitudine ceva, cu atât mai puțin pe cineva și-atunci renunțarea e ceva ce pare real, dar e mai degrabă o iluzie… părea că ai, dar te apropii și a dispărut. Cam așa li se întâmplă unora…și se trezesc singuri. Încearcă permanent să-și umple golul cu ce prind- cu trăiri false, cel mai adesea, cu zâmbete de suprafață. Dar sufletul le este singur, prins între ziduri construite de ei înșiși. Și marea lor problemă e că nu mai pot ieși de acolo… o parte din ei ar vrea, pentru că privesc cu o anume durere spre cei care nu sunt ca ei, însă s-au obișnuit… ei cu ei, de încredere. Și-apoi… Cine s-ar mai risca, de ce s-ar expune?! Balanța beneficiu-risc va schimba ceva doar atunci când pierderile devin prea comune, iar câștigul prea mic, însă mulțumitor, atunci când opțiunile se limitează drastic și ceasul nu se mai întoarce la ziua pe care azi o trăim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s