Unul din textele mele favorite, de care nu mă satur, oricât de des l-aș citi. Sper să îți placă și ție… Îi aparține lui Nichita Stănescu și se găsește în volumul “Amintiri din prezent”.

A fi! A fi! A fi!

Muncim mult, învățăm, strângem lucruri scumpe nouă și iubim cu o siguranță uluitoare ca și cum existența noastră ar fi veșnică.

«O, Xantun, adu-ți aminte că legea radicală și fundamentală este ca toată lumea să trăiască și, dacă se poate ca fiecare să trăiască fericit.» spunea tulburat, ușor ironic ca și cel care a trecut prin disperare, un filozof chinez din secolul al V-lea.

În adolescență trăiam pentru că nu cunoșteam ființele și lucrurile toate ale lumii acesteia; acum când am senzația concretă a lumii îmi dau seama că existența noastră nu este un sistem, adică ceva închis în sine, nu are o alcătuire definitivă, că în plină maturitate ne aflăm abia la începutul unei noi și nemaiîntâlnite cunoașteri.

Pentru că începem un nou an, întreaga lume, vrând-nevrând își va ridica fruntea spre stele sperând că în anul viitor va fi mai frumoasă, mai generoasă, mai inteligentă, mai gingașă, mai intransigentă, crezând cu siguranță despre sine că se va desăvârși într-un fel sau altul.

Noi, locuitorii acestei planete, pe care viața este din ce în ce mai tulburătoare strigăm cu frenetică energie: a fi, a fi, a fi! Răspunde acest pământ roditor dorinței noastre de a exista, disperării noastre de a căuta cât mai multe pretexte de a trăi așa cum plantele trăiesc pentru fructe, altele pentru floare, altele pentru simplul motiv că au încolțit, altele pentru desfătarea și hrana altor plante mai puternice decât ele.

Cu ce mare speranță începem anul, cu ce celule vii în corpul nostru, cu ce moduli existențiali puternic echilibrați pe fiecare eveniment în parte! Anul acesta ce va fi? Planeta noastră ce triumfuri va avea, ce înfrângeri, ce mari șanse se vor ivi pentru copiii care se vor naște în acest ianuarie.

A prevedea viitorul este un har divin dat numai înțelepților. Spiritul nostru modern respinge această idee, materia însuflețită altfel de acum 1000 de ani crede în energia ei proprie, după legi logice, condiția viitorului nostru  este numai să exiști.

Să exiști mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri să fii erou, să exiști vrând să fii descoperitor de noi pământuri, să exiști, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veșniciei. Ce siguranță a făcut ca adolescenții și bătrânii secolului nostru să dorească să existe și atât, ce cunoaștere definitivă a condiției noastre biologice i-a făcut să prefere viața ca atare și nu nemurirea?

Dar tot ce e viu pe pământ e supus veșniciei, pe morții iubiți de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, ființa lor s-a dezagregat în fiecare țesut al nostru, de aceea noi nu putem să îi uităm niciodată.

Dar tot ce e viu pe pământ e supus veșniciei, iarba de astă-vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism și de unde știm că ea nu este chiar pielea gingașă a noului născut.

A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristețe, nenorocire, fericit, zdravăn și gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât cee ace e mai scump în tine e viu ca pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic și uriaș în univers.”

Nichita Stănescu, “Amintiri din prezent”, editura Sport Turism 1985.  

2016-12-29-14-42-23

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s