Anotimpuri

Sunt în camera mea de la mansardă. E cam cald, dar vântur pliantul “21 august- o zi cu totul specială”.
Pe fereastra mare văd pădurea; vântul mişcă înălţimile copacilor ei, provocând valuri zgomotoase, în diferite nuanţe de verde. Porţiunea de cer de deasupra pădurii a rămas albastră, luminată. Puful alb a fost împrăştiat în timp ce ochii îmi erau atenţi la rândurile înguste şi la scrisul dezordonat ce le umple.

Aud- aud vântul şi frunzele instruite în dansul său unduitor, aud talanga viţelului vecinilor şi câte o pasăre ce gângură în zborul său, zborul viselor mele de vară. Respiraţia mea devine mai rară şi simt un nod în gât încercând să surprind totul, să cuprind viaţa în ceea ce scriu.
Îmi e frică. Ştiu că pentru mine timpul va fi altul şi totul se va schimba, chiar dacă, în aparenţă, soarele şi pădurea vor rămâne aceiaşi. (31 iulie 2009)

Aceasta e pădurea mea. Ei bine, nu e chiar a mea, dar aşa îmi place să spun. E poieniţa pe care exersez mereu şi la care descopăr de fiecare dată câte ceva nou- în decorul său, la cer sau chiar… la mine. E dealul tivit cu aluni şi stejari, dealul pe care l-am traversat nu cu mulţi ani în urmă, cu şosetele în buzunar şi cu papucii în mână. E cărarea cu două sensuri, dar pe care aleg de cele mai multe ori să merg în partea cu urcuşuri şi coborâşuri. E acel loc în care îmi imaginez alţi ani, ai altor copii ce sunt acum adulţi şi în care încerc să găsesc urmele paşilor bunicului şi ai tatălui meu.

E pădurea ce învie în fiecare primăvară şi care ascunde cântăreţul ce ne face să zâmbim- “Cucu, cucu” :). Ne mirăm de fiecare dată de verdele tot mai pronunţat, de vremea frumoasă şi de noi- ieşiţi din iarnă.
E pădurea care vara miroase a fân cosit şi pe care o aud noaptea, din mansardă, atunci când citesc, cea printre copacii căreia vântul fugăreşte umbrele stelelor, provocând vuiete unice. E pulsul ei.
Pădurea care îmbătrâneşte spectaculos în fiecare toamnă… pentru ca priveghiul frunzelor să dureze toată iarna. Iarna, perioadă în care, dacă nu e ninsă sau dacă deasupra ei nu pluteşte albastrul, nu îmi mai place atât de mult.

E posibil să pară banal şi ciudat, dar face parte din mine. Mă inspiră, îmi oferă linişte, dar şi o agitaţie plăcută, suportabilă, răcoare, dar şi căldură. E poieniţa pe care poate că şi alţii vor încerca să îmi găsească urmele…

 

Atunci, acum…

Şi dacă mă gândesc, nu s-au schimbat prea multe… (click)

 

De mâine …

E frumos să poţi face ceea ce îţi place, să faci lucrurile cu drag, fără să ai neapărat nevoie de ceva/cineva care să te împingă de la spate. Pur şi simplu să decurgă normal totul, să investeşti pasiune şi timp, creativitate şi atenţie. Vreau ca pe viitor să nu mă schimb prea mult, mă văd aceeaşi în linii mari. Vreau să fac lucrurile cu drag, să fiu folositoare, să am timp pentru mine şi pentru ceea ce iubesc într-un anume fel. Totuşi viitorul îmi pare un amestec de gaze, un amestec de particule ce se apropie în încercarea de a forma un întreg, pentru ca apoi să se depărteze, speriate unele de altele. E agitat viitorul ăsta. Agitat şi nesigur. Deciziile încă nu au fost luate, iar el nu poate prinde contur, oricât încerc eu să îi creez o imagine. Cine voi fi? E greu chiar şi de imaginat; abia pot să îmi dau seama uneori cine sunt…

Vreau să culeg voinţă de la cei ce reuşesc, să asezonez cu bunătate de la cei ce iubesc şi cu speranţă din ochii celor ce cred.
De mâine vreau să iau atitudine. De mâine sunt eu. De mâine o să mă caut. Şi poate că prin exerciţiu, o să mă găsesc… Azi e deja mâine.

 

Iarăşi bate la geam…

“Într-o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe şi crinii ar deschide un bordel”- Emil Cioran
… nefirescul întâmplărilor fireşti… Chiar de oamenii nu vor mai cunoaşte melancolia, privighetorile vor continua să cânte, nu vor începe să scuipe, iar crinii vor rămâne imaculaţi şi parfumaţi, nu vor deschide un bordel- simbol al desfrâului; ei vor rămâne la stadiul de desfrâu în amestecul de culori, forme şi arome, un desfrâu natural, pur. Singurul lucru diferit într-o viaţă fără melancolie ar fi acela că oamenii nu vor mai observa aceste nimicuri încântătoare care, într-un fel sau altul alimentează melancolia şi antrenează simţul estetic.

De altfel, tot Emil Cioran afirma că “Nefericirea este starea poetică prin excelenţă”. Melancolia, aici aflată la un nivel mai ridicat, acela de nefericire, este unul din ingredientele necesare creaţiei. Datorită ei au luat naştere unele dintre cele mai mari opere din toate domeniile artistice- muzică, pictură, literatură… Dacă această stare nu ar exista, viaţa ar părea dură, neşlefuită, ar avea un gust nedeterminat, ascuns nouă. De fapt, papilele gustative ale sufletelor noastre nu ar fi capabile să guste viaţa, să reflecteze asupra ei, să viseze. Melancolia inspiră stări magice, legături imaginare, sentimente delicate…
Toamna, până şi asfaltul este melancolic. Griul ud este acoperit pe alocuri de frunze în comă, care-şi dau ultima suflare la picioarele noastre, înecate în lacrimi monotone…

* … frunza căzând.

 

Nu-mi convine.

Credeam că flickr o să fie un spaţiu virtual potrivit pentru fotografiile mele, dar domn’le, nu pot să am mai mult de 200 de fotografii într-un cont simplu. (adică de-ală fără bani) Şi nu-mi place. Uite-aşa. Îmi pare rău că o să mai muncesc încă o dată, dar o să îmi postez fotografiile într-un album google picasa. Cred că ştiţi despre ce vorbesc. Acolo am loc pentru 4000 de fotografii. Eu zic că o să-mi ajungă.:)
Aşa că… ne vedem curând pe google. O să le păstrez acolo, mititelele.
Rămâne, bineînţeles, şi galeria de pe deviantart, unde postez părticele-părticele.



Vă pup.

 

Aburi

Ferestrele-mi sunt curate, dar în acelaşi timp prăfuite cu speranţă şi naivitate. Îmi distorsionează exteriorul şi îmi ascund adevărul. Prin ele nu-l voi vedea prea curând, va trebui să caut mai mult, să deschid uşa…
Ferestrele-mi sunt ovale şi ciudate- vor să privească un lac limpede, vor să aibă crini la poale…
În spatele sticlei se văd uneori licăriri de tristeţe. Cum să nu se prelingă apa când ştim că o fereastră se sparge şi se-nvecheşte, când vântul stă să rupă balamalele…?

 

Cum să înveţi norii să-şi ia zborul!

Cândva, într-o seară de început de septembrie, mai mult adormită decât trează, scriam aşa:
“Vreau ca toamna să mă facă să-l iubesc şi mai mult… iar pe el, pe el să-l îndrăgostească. De mine, evident. Îmi doresc o toamnă cărămizie, blândă, iubitoare, pe măsura aşteptărilor. Vara mi-a fost cea mai frumoasă de până acum, aşa că am aşteptări şi de la toamnă. Pentru că vreau ca această perioadă să fie asemenea unei comete- cu cap şi coadă. Însă coada- toamna, strălucitoare, urmând capul- vara, să nu fie sfârşitul. Vreau o ploaie de comete, o ploaie de steluţe. Vreau atmosferă de poezie… şi vreau şi căldură. În suflet.”

Nu a fost deloc aşa. M-au iubit doar frunzele şi am avut parte doar de frig şi de ploi mărunte, fără steluţe … Dar am vrut să zâmbesc, mi-am căutat optimismul în ceaiul de fructe şi în gutui, în scorţişoară şi în banca mea de pe al doilea rând de la geam. Acum o jumătate de oră aş fi putut spune chiar că îmi era dor şi de soare, pe care nu îl mai văzusem de o săptămână. Daaaar… să vedeţi.

Merg eu să duc un stick cu poze la fotograf, undeva în apropiere. Mi-am luat un rucsăcel în care mi-am pus o carte şi aparatul foto pentru eventualitatea în care ar fi durat puţin şi aş fi putut să aştept pe o băncuţă. Însă mi s-a spus că trebuie să aştept mai mult de o oră şi jumătate, aşa că iată-mă din nou spre casă. Am revăzut un loc încărcat de emoţii, dar am trecut repede pe lângă el.
Şi deşi îmi e jenă uneori să scot camera, să fotografiez pur şi simplu pe stradă, astăzi nu a fost aşa.

Am cunoscut chiar şi o pisicuţă care se milogea de mine. Dar nu i-am dat altceva decât… un mulţumesc.

Fotografiind balta aceasta, de la un nivel… adecvat, am văzut cum o gărgăriţă rămasă a verii se străduia să escaladeze un fir de iarbă încă verde.

În parc, linişte. Doar câteva crinzanteme tăcute şi ele.

Pe strada mea aştepta fix în mijlocul drumului căţeluşa pe care o cunosc de atâta timp, dar cu care nu aveam nicio poză. :D Prinţesa, pe numele ei. Mi-a pozat foarte ţanţoşă şi senină.

Merg ce mai merg şi uiteee-o. ^.^ Am luat-o în casă şi am fotografiat-o lângă cireşele, cât timp fierbea apa pentru ceai.
Da, încerc să păstrez anotimpul cald. Dar nu prelungesc întâmplări ale sale, ci vara îşi înfige alte rădăcini, independente de lunile trecute deja. Se dezvoltă ca un cocon, se vrea o stare a sufletului.

Acum… ideea e că în mai puţin de 5 minute cerul s-a înseninat, mi-a zâmbit curat, albastru.
Soare.:)

*Poate nu interesa pe nimeni ceva din ce e scris aici, dar ştiu sigur că toate o vor interesa pe acea eu din viitor. Alexa, te salut. Şi… trebuie să înţelegem că cerul, stările de spirit şi sentimentele se pot schimba destul de uşor. Trebuie însă să alegem să gândim cât de corect considerăm, să ne modelăm astfel încât să influenţăm pozitiv … totul.

 

Cocktail

Nu am pierdut, am câştigat.
E frig şi aburii de ceai mă răsfaţă cu aroma lor de fructe, muzica de pian pluteşte printre mere, struguri şi gutui.
E înorat, dar şi oamenii pot lumina şi încălzi.
Frunzele mor, dar eu o să trăiesc primăveri, o să cunosc şi alte generaţii. O să mă ascund printre flori, o să zâmbesc cerului. Mi-l imaginez albastru şi vesel, dar în el sunt acum doar lacrimi… lacrimi pentru frunze, pentru mine, pentru sufletele aflate la purgatoriu ale amurgurilor de vară.

Iubesc dincolo de vremea urâtă, dincolo de nori şi de umezeala din aer, iubesc dincolo de iarna ce mă aşteaptă. Cred în frumos şi în fericire. Şi în optimism. Chiar dacă deseori folosesc zâmbetul doar ca pe o mască a tristeţii.
Păsări taie cerul. Pornesc în călătorie. Dacă treceţi prin Egipt, să-mi aduceţi un grăunte de nisip al meu, un vis, un surâs şi o iubire…

 

Elanul e întotdeauna adolescentin, curajul întotdeauna tânăr.

Numeroase tradiţii, numeroase culturi. Iar multe din ele implică la un momentdat dovedirea curajului bărbătesc. Bărbaţii erau (sau sunt, după caz) nevoiţi să îndure chinuri fizice, să înfrunte animale sălbatice, să vâneze, astfel încercând să îşi dovedească curajul şi înţelepciunea, să îşi câştige o reputaţie. Femeile erau undeva în umbră şi nu prea aveau acces la aceste ritualuri.

Însă eu nu vreau să vorbesc despre curajul ce ţine cont de sexe, nu vreau să mă gândesc la asta. Curajul poate avea cele mai bizare forme şi izvorăşte din noi, este spontan şi uneori ne bagă în bucluc, alteori ne face eroi.
Recunosc, uneori nu am curajul să spun direct anumite lucruri nu prea frumoase unor persoane. Mă tem să nu le rănesc, să le înfurii. Dar dacă scriu despre asta, atunci înseamnă că voi încerca să ‘repar’ ceva… măcar să găsesc un mod mai plăcut de a o face.

Uneori îmi mai lipseşte curajul de a recunoaşte că am greşit. Faţă de mine însămi nu am de ales, recunosc că nu am avut dreptate, că am greşit, că am judecat greşit oamenii, dar întâmpin o oarecare dificultate în a recunoaşte asta în gura mare, aşa… să ştie toţi că sunt o aiurită şi o rea. Dar am curajul de a-mi cere iertare.
Am curajul de a iubi şi de a mă ataşa repede (poate prea repede) de oameni, de amintiri, de locuri… Deşi mai bine nu ar fi fost atât de pronunţat tipul ăsta de curaj.
Am şi nu am curajul de a risca. Am curajul de a mă duce la chimie fără temă şi cu lecţia neînvăţată, dar nu am curajul de a începe o relaţie…(în general vorbind)
Am curajul de a o lua de la capăt în multe situaţii, de a zâmbi. Ştiu, risc să fiu considerată naivă şi fraieră. Dar ce este aşa de rău în a spera şi a mă bucura de părţile bune ale vieţii ce îmi e dată să trăiesc? Asta nu înseamnă că nu observ şi aspectele negative… Am curajul să le ignor, să le tratez cu flit, de parcă ele nici nu ar exista.

Am curajul să îmi fac noi şi noi amintiri, dar nu am curajul să renunţ la cele vechi, deşi unele sunt mai mult sau mai puţin dureroase acrişoare. (dureroase sună puţin siropos)
Am curajul de a recunoaşte valoarea altora, chiar dacă uneori asta mă situează undeva într-o poziţie inferioară.
Am curajul să visez, dar viitorul mă sperie.
Am curajul de a mă încrede în spontaneitate, în reacţii de moment.
Am curajul să fiu eu, să fiu diferită, deşi mulţi m-ar putea considera ‘ciudăţică’. Am curajul să îmi impun propriile idei şi păreri, să mă contrazic, să aberez, să spun tâmpenii, să greşesc.
În general, noi oamenii dăm dovadă de curaj, dar şi de laşitate. Tuturor ni s-a întâmplat să luăm decizii importante, dar să ne împodmolim în nimicuri, să ne lăsăm ‘speriaţi’ de un gest frumos, de un ‘Te iubesc’.

***

“Curajul este arta de a fi singurul care ştie că eşti speriat de moarte.” Harold Wilson
“Curajul nu este, pur şi simplu, una din virtuţi, ci forma pe care o ia fiecare virtute când e pusă la încercare.” C.S. Lewis
“Curajul este aproape o contradicţie în termeni. Înseamnă o dorinţă puternică de a trăi care ia forma disponibilităţii de a muri.” G.K. Chesterton
“Cei cu adevărat curajoşi vorbesc puţin despre curaj. Dar când o fac înseamnă că au neapărat nevoie de el.” – Calomnii mitologice

 

Vântul şi-a întins aripile şi antrenează în dansul său haotic frunzele cele mai slabe la farmecele sale tomnatice. Străzile sunt pălmuite, castanii scuturaţi. Îi văd, le aud strigătele de ajutor.
Se aud clopote. Şi la oraş mor oameni… Undeva, în spatele norilor, soarele apune.

Autumn feeling

(sursa foto: deviantart)

 

Îmi e dor…

În Egipt era cald, dar pentru mine era plăcut. Aerul era dulce şi avea o anumită încărcătură nostalgică, afectivă. Chiar dacă nu se întâmpla neapărat ceva, simţeam dragostea, istoria aceea iubită, plăcerea de a vedea deşertul în lumina magică a soarelui la apus. E.. minunat. Era. Îmi e dor.

Îmi amintesc de serile în care stăteam pe balcon, pe fotoliul din nuiele şi ascultam ‘Wild horses’, Natasha Bedingfield. Ascultam dorinţa de libertate, ascultam stelele sclipicioase, confidentele mele ce păreau atunci mai aproape, auzeam marea, vântul în palmieri. Era o lumină verzuie seara, întunecată, simţeam deşertul la doar câteva sute de metri.. îl simţeam sălbatic, tânăr, zbuciumat, tentant… aşteptându-mă, chemându-mă. Miroseam aerul sperând să descopăr în el respiraţia cuiva ce-mi era, practic, aproape. Stăteam sub acelaşi cer.

Egipt, Egipt, tu îmi ascunzi dragostea în fiecare fir de nisip. Ce trebuie să descopăr la tine? Ce ne uneşte destinele? Să mă aştepţi…

 

Pretext

Aşa cum o frunză începe să ruginească din mijloc, de pe margini, de peste tot, aşa cum verdele începe să fie mâncat de uscăciune, încercuit de nepăsare, aşa şi vara s-a descompus, a plecat din noi, ne-a lăsat în paragină, ocupaţi, plictisiţi, obosiţi… altfel. Atmosfera de poezie s-a rupt ca o hârtie udă, chiar dacă nu plouă încă.

 

Cititul- o ruşine?

Sunt genul de om care încearcă să vadă doar părţile bune ale celor din jur. Evit să judec, să pun sentinţe şi să generalizez. Dar acum puţin timp, ceva m-a întristat. Cunoşteam realitatea, însă nu fusesem pălmuită cu ea…

Mai ştiu şi că puterea exemplului are un cuvânt greu de spus în formarea unei persoane, în conturarea personalităţii unui copil, în special. Andreea, surioara mea, deşi neagă, încearcă să mă imite- inconştient poate. Iar de unele din activităţile pe care le face şi ea, văzându-mă pe mine, pot spune că sunt chiar mândră.

Exersează şi ea această joacă liberă şi plină de viaţă a fotografiei, uneori surprinde imagini mai mult decât reuşite. Se vede că face asta cu plăcere şi că îşi doreşte să fie din ce în ce mai bună.
De altfel, şi în cazul muzicii am observat că o influenţez. Recent, am descoperit muzica Alexandrinei Hristov- muzică ce se ascultă cu inima- iar Andreea, la început a cam strâmbat din nas auzind piesele. Nu a durat o săptămână până să-şi schimbe părerea. Acum ascultă Alexandrina Hristov pe repeat.

Ştiu că e vârsta la care încearcă din răsputeri să se găsească pe ea însăşi, vârsta nesiguranţei, a instabilităţii şi a încercării de a renunţa la copilărie, în favoarea unei înşelătoare dorinţe de ‘a se face mare’- 12, 13 ani.

De fapt, vreau să ajung la idea de lectură, citit din plăcere- de voie, nu de nevoie. Mă vede citind, vede că îmi place şi că îmi doresc să am timp şi să pot citi şi mai mult şi asta o influenţează. Încearcă şi ea, din proprie iniţiativă. Îmi cere sfaturi şi recomandări. Ehehe. Şi aşa voia fata mea să citească şi aseară (era cam 11 pm). I-a spus colegului cu care vorbea pe mess că o să iasă în scurt timp şi că, cel mai probabil, o să citească. Băieţelul în cauză, auzind vorbe referitoare la o aşa faptă măreaţă, a fost surprins. Foarte. Ei bine, atât de surprins, încât şi-a arătat clar uimirea- a pus chiar şi un status despre asta. Are şi el, copilul, un frate de vârsta mea, dar poate că ei practică alte ‘sporturi’, iar lectura de plăcere, de bună-voie, e undeva sus, de neatins. Dar astea sunt doar supoziţii nefondate.

Şi mă întreb… a ajuns cititul o ruşine?

(- că tot spuneam de Alexandrina…)

 

Revin în toamnă

Revin în toamnă
de Ana Blandiana.

“Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate-
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, neînţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă deminitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate. “

 

Destinul pietrelor

Dacă aş fi o piatră, mi-aş dori să fiu materia primă a unui sculptor, să îi stimulez creativitatea şi să mă modeleze, să-mi ofere toată atenţia sa- măcar pentru o scurtă perioadă ce ar însemna o fracţiune insignifiantă ca durată din existenţa mea de rocă.

Întreaga viaţă mi-ar fi liniştită, parcă aşteptând întâlnirea cu Marele Maestru. Aş sta sub cerul liber mii de ani, aş cunoaşte generaţii de oameni şi le-aş auzi vorbele trecătoare, spânzurate pe momentele vieţilor lor importante şi fascinante tocmai prin simplitate, prin efemeritate. Le-aş auzi certurile, şoaptele de iubire şi minciunile, i-aş cunoaşte mai bine decât oricine şi le-aş păstra amintirile, le-aş capta în memoria mea rece şi eternă.

Aş fi sărutată şi încărcată cu energia razelor de soare, aş putea vedea atâtea şi atâtea răsărituri printre bobiţele de rouă diferite în fiecare dimineaţă, printre firele de iarbă diferite în fiecare an, având alături vietăţi jucăuşe şi sortite pieirii ce mi-ar gâdila tălpile, trupul, obrajii… aş putea privi nostalgică apusuri spectaculoase fără a mă plictisi. Aş fi spălată de ploaie şi uscată de vânt. Aş putea crăpa şi mi-aş vedea copiii- ar fi lângă mine mereu dacă furtunile vieţii ne-ar ocoli. Iar de nu ne-ar ocoli, i-ar prinde în vârtejul său şi i-ar duce departe, însă ei vor rămâne mereu trup din trupul meu, amintiri din amintirile mele.

Ca piatră, aş cunoaşte liniştea, dar şi agitaţia, aş şti ce înseamnă viaţa, dar şi moartea, părţi din mine ar fi netede, iar altele, neşlefuite. Timpul nu m-ar înspăimânta şi aş fi plină de importanţă chiar prin existenţa-mi banală, plină de semnificaţii şi de simboluri. De fapt, timpul şi-ar semna condica în şi pe mine, mi-ar influenţa aspectul păstrându-mi totuşi frumuseţea.

Dar, ca piatră, nu mi-aş dori să fiu călcată de tălpi nepăsătoare şi murdare, nu aş vrea să fiu aruncată în oameni sau în animale şi nici înecată pe fundul unui lac. Nu aş merita asemenea soartă, pentru că nu aş fi niciodată invidioasă pe alte pietre, preţioase ori mai norocoase decât mine. Nu aş invidia pietrele ce construiesc Piramidele şi nici pe cele de pe creste, cele care au zilnic sub privire peisaje minunate. Nu, mi-aş aştepta liniştită schimbarea.

Şi chiar dacă voi fi la îndemâna oricui, doar un suflet deosebit mă va remarca într-o zi, după atâta aşteptare, mă va modela, va pune în sufletul meu de piatră aspiraţiile şi concepţiile sale, va înfăţişa prin mine realitatea viselor şi ideilor proprii. Acesta va fi artistul meu, cel care va şti câtă atenţie să îmi acorde. Iar după ce actul creator se va sfârşi, chiar dacă el va întâlni şi alte pietre, eu voi rămâne unică şi voi aparţine din nou lumii, sinceră şi dezgolită, tăcută, dar de data asta spunând multe şi amintind pentru eternitate de cel ce m-a creat…

 

Sunt oameni.

Sunt oameni pe care îi cunoşti de când te ştii. Aceia faţă de care nu încerci nicicând să pari altfel decât eşti. Oameni alături de care ai trecut printr-o serie de întâmplări deseori contrastante. Sunt oameni care te-au ajutat să strângi cioburile unei farfurii, oameni cu care ai petrecut multe revelioane- te-au văzut dansând aiurea, prostindu-te, poate ameţit de şampanie. Sunt acei oameni simpli pe care îi iubeşti pentru că au fost mereu acolo să te ajute, să aibă grijă de tine, să te laude, să te certe. Te-au văzut crescând, sau poate aţi crescut împreună. Te-au văzut leneş, plictisit, hiperactiv, te-au văzut fâstâcindu-te, plângând, râzând cu gura până la urechi. Au dansat cu tine, te-am îmbrăţişat de nenumărate ori, te-au necăjit cu glumele, au fost supăraţi pe tine, te-au aplaudat, te-au auzit cântând, ţi-au tras sania, ţi-au scos şosetele din picioare, ţi-au cumpărat jucării, ţi-au citit subtitrarea unui serial vechi, cu ani în urmă, au povestit altora despre tine… Sunt părinţii, bunicii, fraţii şi surorile, verii, mătuşa, prieteni vechi, vecina la care apelezi şi acum la nevoie. Sunt oameni ai prezentului continuu.

Sunt oameni cu care obişnuiai să vorbeşti şi în faţa cărora de multe ori îţi deschideai sufletul. Sunt cei pe care i-ai cunoscut la un momentdat şi la care ai ţinut… sau poate că nu ai ţinut. Oameni care au facut parte din cotidianul tău o anumită perioadă de timp, iar acum, văzându-i pe stradă, zâmbeşti, chiar dacă unul din ei era nesuferit, chiar dacă unul din ei nu a vrut să te ajute atunci când ai avut nevoie. Sunt oameni şi oameni. Unii ţi-au fost dragi, alţii mai puţin dragi. Dar i-ai cunoscut. Aţi vorbit, v-aţi strâns mâinile, v-aţi zâmbit sau poate că v-aţi certat. De unii din ei îţi vei aduce aminte ca fiind persoane deosebite care te-au influenţat la un momentdat şi datorită cărora acest tu din prezent este aşa, pe alţii îi vei ţine minte ca fiind mincinoşi, turnători, nesuferiţi. Ai fotografii cu aceşti oameni, ai felicitări de la ei, ai în memorie întâmplări pe care când şi când le retrăieşti într-o oarecare măsură, din perspectiva omului de acum. Sunt oameni care poate te-au aplaudat, te-au iubit, poate te-au detestat, poate te-au bârfit, poate au rămas cu impresii bune legate de tine. Sunt oameni ai trecutului. Sunt foşti colegi, cunoştinţe de care nu mai ştii prea multe, profesori, vecini care s-au mutat…

Sunt oameni ai prezentului simplu- oameni cu care te-ai obişnuit, oameni despre care ai o părere, oameni pe care încă îi descoperi, oameni care te ajută, alături de care te distrezi, cu care ieşi la plimbare, oameni cărora le trimiţi vederi, cu care vorbeşti des la telefon, cu care glumeşti, cu care îţi împarţi trăirile, zâmbetele şi îmbrăţisările, timpul, uneori spaţiul. Sunt oameni pe care ai ajuns să îi cunoşti şi care ghicesc ceea ce urmează să spui, îţi recunosc cu uşurinţă starea, ştiu să te lase singur atunci când trebuie. Oameni cu care vorbeşti despre orice, cu care bârfeşti şi alături de care visezi. Uneori imaginaţiile voastre semnează o alianţă şi muncesc împreună, dând rezultate neaşteptate de care sunteţi mândri. Sunt oamenii de acum, la care ai aşteptări să fie şi oamenii ‘de atunci’, din viitor. Sunt prietenii tăi.

Sunt oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, ori pe care i-ai întâlnit în vacanţe şi cu care vorbeşti periodic. Cei pe care i-ai cunoscut întâmplător- la piscină, pe stradă, în decorul unei banale ferestre de messenger. Oameni cărora le-ai oferit o parte din tine, din timpul tău, oameni cu care îţi face plăcere să vorbeşti şi care ştiu destule despre persoana ta. Oameni cărora le scrii, pe care ţi-i imaginezi, oameni care deşi sunt departe, îţi urează ‘la mulţi ani’, oameni generoşi, inteligenţi, amuzanţi, cu care poate te vei (re)întâlni. Sunt oameni ai prezentului- un prezent ce are în textura sa diafană pete de cerneală…

Sunt oameni de care te-ai îndrăgostit, oameni de care îţi vei aminti mereu ca fiind frumoşi, oameni care te-au dezamăgit, te-au sărutat şi alături de care ţi-ai petrecut verile, iernile, zilele, nopţile. Sunt oameni care te-au ajutat ori s-au folosit de tine, oameni pe care ai ajuns să îi dispreţuieşti, pe care i-ai uitat, persoane care îţi mai aleargă şi acum prin vise. Sunt oameni în care ai crezut , pe care i-ai aşteptat, cu care ai fost la film, care te-au părăsit, care ţi-au cerut iertare, care încă ţin la tine, oameni în braţele cărora te-ai alintat. Sunt cei cu care ai încercat să îţi sincronizezi inima…

Sunt oameni pe care i-ai cunoscut şi pe care i-ai pierdut, pe care timpul ţi i-a luat pentru totdeauna. Erau oameni. Oameni pe care ţi-i aminteşti cu drag, chiar dacă uneori amintirile se distorsionează, se remodelează în jurul părerilor actuale, se topesc în uitare…

Sunt oameni pe care îi vei cunoaşte. Vor fi oameni. Oameni care trăiesc şi acum, care se vor naşte, cu care drumurile ţi se vor intersecta. Oameni care te vor influenţa, pe care îi vei îmbrăţişa, cu care vei petrece ore, zile, poate ani. Cei care te aşteaptă undeva în viitor, cu un sfat, cu o cafea, cu un pupic inocent. Acestora le vei povesti de alţi oameni din trecut, de tine şi de anii tinereţii. Pe aceştia îi vei ajuta şi tu, îi vei iubi, le vei mulţumi, îi vei asculta, îi vei fotografia şi vă veţi forma amintiri noi, împreună. Veţi învăţa unii de la alţii, vă veţi certa şi vă veţi împăca. Veţi avea grijă unul de celălalt. Aceştia vor fi prietenii tăi, copiii tăi. Sunt oameni ai viitorului.

Eu ce fel de om sunt pentru tine?

 

Fotografiile

Nu ştiu dacă să mă consider sau nu în măsură să scriu despre fotografii. Nu ştiu dacă fotografiile şi vorbele mele vor influenţa vreodată pe cineva, deşi mi-aş dori ca acest lucru să se întâmple. Totuşi, ştiu sigur că te-aş putea plictisi ore bune cu fotografiile mele şi ale familiei- începând cu fotografii sepia, prăfuite, cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ori cu oameni pe care îi cunosc, însă le cunosc chipurile pe care timpul s-a jucat în voie, la fotografii recente, din ultima vacanţă. Pentru că deşi mi-aş putea păstra toate pozele în memoria unui computer pensionar şi bosumflat, aleg să merg din când în când şi pe la fotograf, să am pe hârtie măcar câteva din miile digitale.

Asta sunt şi nu ştiu de ce. Uite, aş fi vrut să scriu ceva strict despre fotografii, dar nu am reuşit- mă centrez tot pe mine în subiect. Dar, la urma urmei, cred că fotografiile au suflete proprii, aşa că aş putea astfel scuza implicarea.
Îmi amintesc că tati nu îmi dădea voie să fac poze. Îmi doream. Însă el nu şi nu, ca nu cumva să fac poze neclare, prost încadrate, etc., ţinând cont că aici era vorba şi de filmul camerei pe care l-aş fi putut irosi. Rar se întâmpla să mai fur câte una, iar atunci când vedeam filmul developat şi îi arătam cu mândrie poza reuşită, în cel mai bun caz spunea atât: “Hm.” Oricum, am mai crescut şi eu, au apărut şi aparatele digitale şi cel mai mult am exersat cu acesta. Am scris despre el ca şi cum m-aş fi referit la o persoană, dar nu îmi e prea drag. Mă ajută pentru că m-am obişnuit cu el şi pentru că sunt puţin norocoasă, dar nu e excelent. Satisfăcător, da.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu când a apărut pasiunea asta. Pentru că pasiune aş spune eu că se cheamă. N-am idee. Doar… am observat, am exersat, am continuat. Editez puţin, pentru că nici măcar nu am photoshop-ul şi ‘lucrez’ uneori direct în sepia şi alb-negru. Exersez.
Fotografiile… aş avea atâtea, atâtea de spus, din numeroase perspective. Nu le cunosc prea exact istoricul. Ştiu că au apărut undeva prin secolul al XIX-lea şi că prima cameră foto a fost un Kodak. De altfel, cuvântul Kodak nu înseamnă nimic; a fost inventat hop-ţop pentru a servi în acest scop. Am văzut fotografii din perioadele acelea cu oameni muncitori, surprinşi la lucru, ori cu cei cocheţi şi portretele lor. (la televizor le-am văzut, ce e drept. Dacă le-aş fi avut în faţă, în mâini, poate că impactul ar fi fost şi mai mare.) Am văzut şi fotografii cu rude, prieteni, părinţi, ori simpli necunoscuţi şi locuri în care visez să ajung, iar concluzia mea e că fotografiile au suflet şi transmit energie. Nu ştiu dacă se împrietenesc cu toată lumea, dar mie îmi sunt foarte aproape, eu simt impulsurile venite din sufletele lor.

Un amic îmi spunea că el nu le vede rostul, dar cât se înşeală…
Bine, aş putea scrie şi despre penibilităţile pe care nu le pot numi fotografii ce surprind minunate făpturi prinse în vârtejul evoluţiei tehnologice în diferite ipostaze, cu care prefer însă să nu îmi pierd prea mult din timp, pentru că mă întristează.

-Pauză de fotografii-

Făcute de oameni, pentru oameni, de multe ori suprinzând oameni. Artă şi amintiri. Fiecare are povestea ei, fiecare are momentul ei. Un moment unic, un moment care nu se va mai întoarce, locuri şi oameni ce nu vor mai fi la fel vreodată. Cuprind atât de multe detalii şi simboluri, dar nu mulţi observă…
În ele trăiesc continuu lumi trecute şi oameni. Oameni. Nu e nevoie să zic mai mult. Omul are de dus o luptă încă de la naştere.

Amintesc de vremuri uscate în ultimele raze violete ale soarelui de-atunci şi de oameni uitaţi. Surprind freamătul unui loc special, emoţia unui copil, un zâmbet, o îmbrăţişare. Surprind ordinea obiectelor dintr-o cameră, dezordinea firelor de iarbă, căldura apusului, răceala unei priviri.
Simple şi atât de complexe. Le putem privi oricând dorim şi le putem folosi pe post de lecitină a copilăriei, a tinereţii. Ne ajută să ne povestim viaţa şi să retrăim diferite clipe. Ne ajută să-i cunoaştem pe alţii. Ne inspiră. Mă inspiră. :) Ele şi ceea ce scriu vor rămâne din mine…