(click)

Afară ninge îndrăzneţ şi sălbatic. Şi mut. Între pereţii albaştri, singurul sunet e dat de respiraţia mea…
Aş vrea să prind fiecare fulg grăbit şi să-i scriu povestea.

Deschid fereastra, iar muzica înfundată a fulgilor în cădere acoperă freamătul verii pe care încă îl păstram în memorie. Talanga viţelului din vecini nu se mai mişcă, dansul frunzelor acum putrede e acoperit de alb… Doar câte un cocoş inconştient se mai aude de departe. Dealul se ascunde în ceaţă, în spatele scenei. Copacii abia se mai zăresc şi par a fi liane ce aduc mai aproape cerul…

Timpul de ce nu îngheaţă?! De ce nu se opreşte şi el sub norii încărcaţi, să aştepte cu gura deschisă fulgi bezmetici?
(1 februarie 2010)

- Bazinul templului Karnak, la care preoţii mergeau zilnic pentru ritualuri. De asemenea, lacurile templelor erau folosite pentru anumite ceremonii în cadrul festivalurilor. În timpul acestora, o barcă ce purta statuia Zeului Soarelui traversa lacul, într-un voiaj simbolic. Pe maluri se înşirau copaci, iar pe apele sale pluteau flori de lotus.

Niciodată nu mi-au plăcut duminicile. Nu le-am putut suferi pentru că după ele urma ziua de luni, ceea ce însemna de cele mai multe ori că începe o nouă săptămână de şcoală. Parcă mă limitau duminicile… cu finalitatea lor ce oferea o atmosferă aparent liniştită, familială. În mine se dădeau lupte; eram oarecum indignată, nemulţumită, nu îmi doream o nouă dimineţă de luni.

Dimineaţa de duminică se amesteca mereu cu amiaza, într-o rază de soare, în mirosul mâncării pregătite cu drag, în camera primitoare care ştia parcă ce zi e… Dar eu nu voiam nimic din toate acestea. Voiam, poate, o săptămână mai lungă, ore dilatate ‘fără griji’. La urma urmei, cine impune cum trebuie să ne arate săptămâna, când să înceapă şi când să se termine, ce să facem în fiecare zi?!…

Astăzi însă mi-am dat seama că duminicile pot fi aşa cum vrem noi să fie. De altfel, ca orice altceva… Starea noastră de spirit poate influenţa orice, poate rupe bariele şi poate aduce lumină în întuneric. Hm, sună prea ‘măreţ’, dar tare am impresia că aşa e. Putem ignora aspectele neplăcute, le putem învinge prin ceea ce ştim şi simţim, ne putem concentra asupra a ceea ce ne place. Nu, nu e nepăsare sau ignoranţă. Eu pot să fiu cine vreau să fiu…

Duminicile voastre au fost… sunt… vor fi… cum?

Şi cred că o ‘atmosferă’ simpatică ar putea fi creată dacă adaug şi citatul din cartea Mihaelei Rădulescu, “Nişte răspunsuri”:

“Plăcerea mea cea mai mare când călătoream cu trenul — şi am făcut naveta niște ani de zile pe ruta Piatra Neamț – București — era sa suflu pe geam până se aburește şi să-mi desenez bărbatul pe care-l voi iubi, casa în care vom locui, aripile cu care voi zbura… Emoția mea cea mai profundă azi e să simt că trăiesc secvențe din geamul aburit pe care degetul desena dorințe, neștiind că pune întrebări…”

Viaţa e ciudată, noi suntem ciudaţi. Dar astăzi vreau să spun că viaţa e ciudată într-un sens bun, inedit, plin de surprize şi de parfum. Nu un parfum pe care să-l pot percepe cu nasul, ci un parfum special, ce ascunde particule de sentimente ce se dizolvă încet, încet în … mine.
Nici eu nu ştiu ce zic, doar tastez frânturi de cuvinte pe care vocile duale din minte mi le trimit năuce. Senzaţiile mă acaparează, chiar şi cu albul de-afară- monocrom, inodor, chiar şi la temperatura camerei.
Visez. Sunt într-un loc ce ar putea fi de fapt altul. Nu locul contează, ci prezenţa acelui om ce-i oferă viaţă. Sunt naivă, dar acum nu-mi pasă. Îmi pasă doar de acela care îmi oferă chiar şi acest mărunţiş, minutele sale din mijlocul deşertului. Îmi înseninează ziua. La urma urmei, nici nu îl cunosc. Nici el nu mă cunoaşte. Dar amândoi ştim ceva…
Nu, nu sunt (prea) nebună. Sunt doar sinceră şi liberă, sub soare, în văzul tuturor. Aerul rece se va încălzi, tot ce îmi doresc se va adeveri, oamenii vor continua să îmi dea motive să sper, voi găsi din nou putere, voi visa mereu… Nu ştiu prea multe, dar ştiu sigur că undeva, cineva îmi scrie câteva rânduri, gândindu-se la acea eu care îi zâmbea într-o vară…

Lumea e mare, prietenia e imensă. Marc Levy.

(declar miercurea zi de fotografii :D )

Aş fi vrut să fi fost acum în stare să scriu câte ceva, dar uneori mă simt străină… de cei din jur, de mine, de viaţă…
Totuşi, voi transcrie aici un text de-al doamnei mele învăţătoare pe care l-am regăsit sâmbăta aceasta, între teancurile de amintiri. E ciudată sezaţia ce mă încearcă, pentru că abia acum vorbele dânsei par să aibă sens pentru mine. I-am scris şi o scrisorică ieri noapte. Vreau să ajung de 1 Martie la Pedagogic, cu o floare de primăvară şi să i-o ofer…
Acum 7 ani ne scria:

“Dragii mei cireşari,

Crengile zarzărilor fumegă albitură nouă, iar piersicii se-ncurcă-n fustele de floare şi de frunze…
De curând a fost Paştele şi a luat cu el şi vacanţa voastră. Acum zilele s-au pus să crească-n soare şi în dimineţi… ‘Unde va încăpea noaptea?!’
Uşor, uşor cerul a devenit o vorbă albastră… şi liliacul la fel: o vorbă din cer, pe care o spun, albastră, crengile înfrunzite…
Câtă poezie! Ce ziceţi, e timp de scris?! Îmbujoraţi cuvintele şi hrăniţi-vă imaginaţia cu ceea ce clipa vă dăruieşte şi creaţi povestea!
…Linişte! Să facem exerciţiul de creaţie sugestiv! Cu el şi prin el vom rămâne împreună mereu… Curaj!

Cea care ‘v-a botezat’ scriitori,
Doamna învăţătoare. “

Apoi urmau poveştile scrise de noi. Exact cum spunea… ceea ce clipa ne oferea, ideea pe care prezentul ne-o sufla la ureche… Pentru că, dacă nu ştiaţi, doamna mea învăţătoare este un om cu adevărat special. Ne-a încurajat să scriem şi aduna creaţiile noastre în ceea ce numeam cu drag “cărţi”…


“‘Şi asta-i tot…’

…Copilăria rămâne cu ochii spre cer… Şi cerul o priveşte ca cineva care pleacă şi nu spune nimic de teamă să nu plângă.
Dragii mei, că vrem sau nu, în toate e plecare: în cer, în frunză, în inimă!
Nu plângeţi clipa! Mai bine haideţi să mai repetăm descântecul copilăriei:
-Întindeţi braţele Cunoaşterii,
Ca să nu pierdeţi zefirul Începutului.
Strângeţi în mâini freamătul Copilăriei,
Ca s-o puteţi hrăni cu îndrăzneala vârstei.
Închideţi apoi aurul Muncii
Şi vom putea citi mereu Viaţa.

Cu dragoste,
Cea care v-a iubit certându-vă!””

de la Cartim

Leapşa merge mai departe la Garo, Denise şi Tina.

(aici- prima parte)

Zăpada de Crăciun se topise cu optsprezece ani în urmă, atunci când Maria aflase că dorinţa Teodorei se va împlini- va avea încă un copil. Ba mai mult, aşa cum fetiţa dorise, o altă copilă îşi croi drum spre lume, în familia lor. Elena.
Acum, în ajun de Anul Nou, stăteau toţi în jurul mesei la un pahar de vin. Teodora era studentă la medicină, în ultimul an. Gemenii, petrecăreţi şi veseli de felul lor. Iar Elena, mezina familiei, era… îndrăgostită şi îl avea alături, în sânul familiei, pe Vlad, prietenul ei.

Cei doi se cunoscuseră în acel an la mare, neştind că de fapt, stau aproape unul de celălalt. Briza i-a adus împreună, iar razele soarelui au încălzit relaţia lor începută ca o frumoasă prietenie. Vlad era cu doi ani mai mare decât ea, dar era din cale-afară de cuminte şi de liniştit. Iar atunci când îi avea pe cei din familia Elenei în jur, clipele treceau parcă altfel… era un soi de relaxare nostimă pe care o simţeau cu toţii, iar fiecare discuţie începea şi se termina cu o glumă. Râsul dărâma orice barieră şi dizolva inhibarea.

Aveau de colindat. Acum erau pregătiţi, îmbrăcaţi în diferite costume, şi gata să pornească prin sat, să împrăştie veselie. Era momentul lor preferat- carnavalul de Anul Nou. Şi în această ultimă seară din an, erau cu toţii o familie de ţigani, gata să danseze, să cânte, să zâmbească şi să ureze ‘La mulţi ani’.
Au fost primiţi în toate casele în care se duseseră să colinde. Şi fiecare familie îi poftea la un pahar de vin. Aşa că… fetele nu mai simţeau frigul, iar Vlad începuse să se simtă rău.
-Mamă, cred că ăsta n-a băut atâta vin în toată viaţa lui, glumeau gemenii.
-Eh, lasă, mamă. Ajungem acasă imediat şi o să îşi revină.
Ajuns acasă, Vlad căuta un loc în care să fie întuneric. Vinul nu-i picase bine şi simţea că lumina în deranja. Găsise masa. De fapt, spaţiul de sub aceasta. Se aplecă, dădu faţa de masă într-o parte şi îşi făcu loc pe parchetul rece. Bineînţeles, fapta sa a fost un bun subiect de glume mult timp după, dar pe moment, nu-i păsa.

Petrecerea în familie a continuat totuşi. Se dansa, se cânta, se glumea, se povestea. Iar Vlad era tot sub masă. Abia după câteva ore, la insistenţele Elenei, el ieşi de acolo foarte serios şi totodată ruşinat. Atunci se făcu linişte şi toţi se uitau la cei doi care se ţineau de mână.
-Mamă, tată, vrem să vă spunem ceva.
Cu ochii în pământ, tânărul se adresă părinţilor Elenei:
-Domnilor, vrem să ne căsătorim.
Linişte. Mâinile lor se strângeau mai tare acum… Însă râsetele gemenilor sparseră gheaţa. Treptat, începură cu toţii să râdă…

________________________________________________________________

Nu trebuie să vă placă ce am scris. Am modelat această continuare doar pentru că aşa am promis. Şi… dacă tot nu am finalizat eu toate lucrurile pe care le-am început, am zis ca măcar acum, în al 12-lea ceas, să fac asta…
Unele din întâmplări sunt reale. Le-am amestecat şi m-am jucat cu ele. Numele aşa-ziselor mele personaje, la întâmplare.
Acestea fiind spuse, s-a mai dus un an. Un an plin, care a trecut repede. S-au întâmplat prea mult, aşa încât nici nu am avut timp să asimilez toate cele petrecute.
Am de mulţumit multor persoane care mi-au fost alături, m-au ajutat, sau pur şi simplu mi-ai vorbit frumos.
Pe lângă cei din ‘offline’, trebuie să le mulţumesc aici următorilor:
Pellargonia. Prezenţa ta pe blogul meu este ca o răsplată pentru ceea ce fac, de altfel, cu plăcere. Doar pentru că ştiu că o persoană adultă, ba chiar un cadru didactic îmi citeşte şi apreciază cuvintele, continui şi încerc să fiu (atât cât pot) serioasă.
Mircea. Îţi mulţumesc pentru cărţi şi… pentru tot. Pentru că te interesează dacă mai trăiesc :D şi pentru că eşti un om super, chiar dacă la început nu-mi plăcea să citesc la tine o grămadăăă de chestii despre ţigările fumate în copilărie.
Cartim. Îţi mulţumesc pentru prietenie şi pentru timpul acordat. Şi pentru că astfel cunoşti partea aceea din mine pe care o las la vedere aici, pe blog.
DianaEmma şi Theodora. Vă mulţumesc pentru comentarii şi sprijin. Sunteţi amândouă deosebite şi cei ca voi parcă mai luminează întunericul ăsta…

Vouă şi celorlalţi, care citiţi gândurile mele călătoare de 17 ani, vă mulţumesc.
La mulţi ani.

Am învăţat că oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi. Ori îţi imaginezi un pisoi blând, când de fapt ai în faţă un leu feroce gata să atace, ori crezi că vorbeşti cu vreun zmeu, dar nu realizezi că totul e o mască…
Am mai adăugat câteva pilde încă nedezvoltatei mele sfere de interacţiune cu oamenii. Am încercat să analizez, să nu judec din prima şi să nu dau verdicte. Am continuat însă să nu văd lucruri esenţiale, chiar dacă mi-am pus ochelari pentru citit… caractere.

Nu sunt ceea ce poate că mi-aş fi dorit să fiu şi nici măcar nu mă simt împlinită pe vreun plan. Ba mai mult, sunt suficiente momente în care mă simt singură… Dar nu neg faptul că eu însămi caut singurătatea asta. Ca de altfel, nefericirea. Îmi e sete de nefericire şi de lacrimi. Lacrimi… uscate. Mascate de vorbe de încurajare pentru alţii şi de noduri în gât. Pentru că adevăratele lacrimi aşa sunt, uscate. Nu încape vorbă de apă sărată… Aceea e marea, care vara îmi pârleşte obrajii şi mă îndrăgosteşte aiurea, la întâmplare. Doar ca să am la ce mă gândi iarna…

Tot nu am reuşit în totalitate să duc la bun sfârşit ceea ce am început, iar pe parcurs mi-am pierdut deseori interesul. Şi când interes a fost, planurile pe termen lung din minte mi-au râs în nas şi mi-au înşelat aşteptările.
Dar mi-am dat seama de un lucru: nu o să mă găsesc niciodată. Aşa că probabil nu mă voi mai căuta, iar totul pur şi simplu se va întâmpla. Sunt alta mereu, deci o căutare a propriului eu ar fi şi de-acum încolo o încercare mult prea dificilă.

În continuare mă las dusă de val, fără să gândesc, fără să ţin cont de consecinţe, fără eventuale motivaţii… O dovadă e textul ăsta. La ce te ajută pe tine, cel care citeşti? Probabil la nimic. Probabil îţi strică şi starea de spirit… Pe mine cred că mă ajută să mă descarc şi să îmi găsesc o preocupare. O, am chestii de făcut, dar niciuna nu mă interesează acum. Aşa că îmi las degetele să pipăie litere şi să formeze cuvinte… Cine va citi? În niciun caz copiii mei. Iar dacă aşa va fi, atunci mă vor judeca şi eu voi căuta diferite explicaţii şi scuze penibile, cu sclipiri ale acestor momente în ochi.

Încă sunt naivă şi încă mai cred că pot schimba lumea. Încă mai cred că el mă aşteaptă undeva, că mă va iubi necondiţionat şi că voi sta pe o terasă micuţă şi romantică la o cafea, într-un orăşel cu lumină caldă şi cu oameni binevoitori, scriind poveşti…

Zăpada îi scârţâia sub picioare şi frigul îi desena viitorul în aburii ce pluteau… Haina îi era groasă şi călduroasă, dar şi gerul era destul de dur. Era aproape şase dimineaţa şi un întuneric tăcut. Se întorcea de la biserică, unde aprinsese lumânări la mormântul tatălui său. Acum însă înainta în începutul de dimineaţă de Crăciun, gândindu-se la cei trei copii de acasă, pierduţi în visele lor nevinovate, pline de emoţie şi de aşteptare. Nicu avea să se întoarcă şi el de la biserică peste o jumătate de oră, cu o barbă albă ce îi acoperea faţa, cu un cojoc întors pe dos şi cu un cearşaf alb în jurul brâului. Dar înainte să bată în mica fereastră rotundă a casei lor, va călca şi alte praguri, va asculta multe poezii…

Maria intră în cea mai mare linişte în bucătărie. Avea de pus tacâmurile, şerveţelele, lumânarea rotundă şi parfumată cu care copiii se obişnuiseră deja în perioada Crăciunului, de tăiat fursecurile, de pus sarmalele la încălzit. Iar semi-întunericul din încăpere nu o împiedica să facă toate acestea. Îşi cunoştea casa ca pe propriile buzunare şi fiecare colţişor îi purta amprenta.

Privi spre fotografia de pe etajeră, făcută cu exact un an în urmă. Zâmbi amintindu-şi cum, înainte de a ajunge să împartă daruri, Moş Crăciun fusese fugărit de câinii vecinului, scăpaţi din ţarc. Era fotografia alb-negru, dar tot se observau urmele de noroi de pe haine şi urmele de oboseală din ochii ‘bătrânului’.
Gândind că în scurt timp Nicu avea să ajungă, Maria intră în camera copiilor. Se aşeză lângă Sergiu, unul dintre gemeni, îl mângâie protectoare, iar copilul lăsă să îi scape dintr-un vis alb, un oftat uşor. Acum, surprinse de căldură, pleoapele îi căzură grele şi păreau să nu îi asculte mesajul de a sta trează.
Însă un ciocănit în geam o smulse dintr-un vis ciudat, în care schimba din nou scutece…

-Copii! Repede, repede. A venit Moşul.

Cu ochii mici, Teodora, Sergiu şi Mihai se priviră complice şi, realizând că se întâmplă cu adevărat, îşi zâmbiră. Teodora alergă la uşa de la intrare, fluturându-şi buclele blonde. Cu ochii mari, mulţumită că năzbâtiile făcute de-a lungul anului contează, la urma urmei, mai puţin decât faptul că a fost şi cuminte, îi deschise bătrânului înalt şi drept pe care îl cunoştea încă de mică. În urma ei, mama îi aducea de mână pe fraţii săi pe holul răcoros şi întunecat, în care doar luminiţele bradului pâlpâiau. Copiii, emoţionaţi şi curioşi, aveau însă nevoie de un impuls venit din partea adulţilor. Era de ajuns doar să înceapă, apoi nu se mai opreau din povestit, îmbrăţişat şi spus poezii.

-Oho, dragii mei, sunt tare obosit. Nu aveţi un scaun pentru Moş? Vin de la atâţia alţi copii, am zburat prin multe ţări…

Grăbită, Teodora îi aduse celui pe care îl considera bunicul său un scaun mai mare decât ea… Apoi îi ceru voie să se aşeze prima în poala sa şi să ii povestească ultimele întâmplări…

-Da, Moşule. Şi tati a crezut că eu am dat tot laptele pisoilor şi m-a certat, dar nu a fost vina mea.

-Hm. Şi nu şi-a cerut scuze apoi? Ehe, sunt sigur că şi-a cerut scuze. Teo, draga mea, poeziile pe care mi le-ai spus sunt foarte frumoase, dar vorbeşte-mi acum şi de familia ta. De mami, tati şi de fraţii tăi mai mici.

-Mami mă învaţă să citesc iarna asta, pentru că o să merg la şcoală în curând, tati e cam ocupat şi cred că nu îi place de tine, pentru că nu e niciodată acasă când vii, iar ăştia mici sunt cam plângăcioşi, da’ îi iubesc. Totuşi, eu vreau o soră. Să facem haine pentru păpuşi amândouă, să o ajutăm pe mami la prăjituri, să…

O oră mai târziu, pe uşa casei lor intra ‘tati’, cu buzunarele pline de nuci şi de covrigi. Îşi îmbrăţişă copiii, îşi sărută tânăra nevastă şi aşteptă, aparent curios, până când cei mici terminară de arătat cadourile primite. Stăteau în sufragerie, cu hârtie colorată împrăştiată pe toată podeaua. Din bucătărie venea un miros îmbietor de sarmale şi de scorţişoară. Râsetele şi încântarea umpleau casa, dar, mai ales, sufletul său de tată, de Moş Crăciun…
Brusc, din bucătărie se auzi ca şi cum cineva ar fi căzut…

___________________________________________________________

Continuarea, de Revelion. :)
Până una, alta, vă doresc un Crăciun fericit. Nu prea am ce cadouri să vă fac, dar am o mică, mică idee. Mailuri în viitor. Cine vrea unul de la mine, să îmi spună. Eventual, să îmi dea şi nişte indicii de care aş putea să mă leg, indicii pe care să le împletesc, să le deşir…

Faceţi din fiecare zi o poveste. :)
Alexa.


Lola modelează şi pictează vise, sentimente şi dorinţe. Investeşte în mărgelele pe care le face o pasiune pură… Nu o cunosc personal, dar i-am citit majoritatea postărilor de pe blog şi am ‘răsfoit’ paginile catalogului său virtual de nenumărate ori. Şi toate acestea mi-au creat o imagine a sa. Scrie cu sensibilitate, este puternică, optimistă. I-am răscolit printre amintirile pe care le-a conturat într-un fel delicat şi romantic în textele de pe blog. E posibil să nu fi surprins toate vorbele şi trăirile sale, dar cel mai important lucru e că citind-o, starea mea de spirit urcă spre mai bine, se înalţă spre albastrul infinit, pozitiv.

Este modelul de om care ne arată că în lume încă există bunătate şi posibilitatea de a-ţi stabili propriile reguli de joc, de a trăi vise, de a împărţi şi altora picături dintr-un dulce şi curat nectar al sufletului…
Săptămâna trecută am primit plicul cu mărgelele pentru cei 18 ani ai Ancuţei. Îmi era teamă să îl deschid. De fapt, nu puteam să cred că într-adevăr le voi putea ţine în palme. Miroseau a vopsea, a prospeţime.

Încrederea în creativitatea şi talentul Lolei a fost răsplătită, iar mărgelele sunt… simpatice foc. În orice caz, Anca ar trebui să spună mai multe despre asta; ea le-a purtat la gât în seara petrecerii. :)

M-am supus iernii. Şi asta pentru că îmi place atât de mult să îmi las paşii pe zăpada neatinsă…
Mergeam pe alee, către casă, şi viscolea. Vântul îmi arunca în faţă fulgi reci şi îmi aducea arome de sarmale de la blocurile vecine. Mâinile îmi îngheţau pe pungile de cadouri. Eram atât de încântată de cumpărăturile făcute, de frig, de zăpadă, de tot. Încă vreo 5-6 ninsori ca aceasta şi iarna va ajunge să îmi placă ceva mai mult.

Până una, alta, am o mică surpriză de Crăciun pentru colegii mei. Sau, mă rog, trei surprize: una, două, trei.
:D

Sunt o ignorantă. Ignor că afară stă să ningă. Eu răsfoiesc fotografii verzi şi albastre, fotografii în haine subţiri. Şi mă mir cum monotonia zilelor de şcoală poate şterge într-un timp aşa scurt atâta căldură şi atâta optimism.
Sunt în regulă, diseară merg la o petrecere la care sper să am parte de distracţie, de îmbrăţişări, de amintiri reactualizate…
Dar ce dragă mi-a fost vara…

Şi totul a rămas acum presat între paginile trecutului.
Ninge. Afară cu fulgi mărunţi, aici cu firimituri de timp.

Pagina următoare »