Şi astăzi…

Îmi mai rămâne doar să mulţumesc. Mulţumesc pentru ceea ce am şi pentru ceea ce nu am, pentru ceea ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru că am bifat ceva şi am tăiat altceva… Şi pentru că nu mi-am pierdut credinţa că “Ai să vezi, totul o să fie bine…” şi că putem privi înapoi abia mai târziu, recunoscători pentru că fiecare mică linie de fineţe, fiecare gest şi gând, cumulat cu altele, însă nu întâmplător, ne-a adus unde ne-a adus. Undeva unde e bine şi zâmbim nostalgic, rememorând zig-zag-urile vieţii.

Mulţumesc pentru iubire. Mulţumesc pentru că am alături oameni. Ei par foarte mulţi la o scurtă privire, dar judecând mai mult, se vede cum rămân din ce în ce mai puţini. Dar ei sunt! Mulţumesc pentru iubirea mea tânără şi neajutorată pe care o împart cu el, păşind mai mult sau mai puţin stângaci, dar în mod sigur deosebit de frumos, pe un drum pe care ce să vezi?! – tot noi îl avem de construit din pietre- mozaicuri colorate, altele gri, albe, negre, apoi de şlefuit cu acceptare, iertare, încredere şi inocenţă.
Mulţumesc pentru toate zâmbetele şi lacrimile de peste an, pentru toate momentele în care nu am ştiu ce să fac! Dar în care am reuşit să găsesc soluţii… Şi pentru toate cursele extenuante, pentru forţă, îndemânare şi neîndemânare, pentru broboanele de sudoare uscate sub brazii umezi ai serilor de început de vară.
Mulţumesc pentru tristeţi şi bucurii, dar mai ales pentru bucurii. Dintre acelea mărunte, dar deosebit de dulci şi dintre acelea extreme, când clocotea în mine un zâmbet mareee, pe care simţeam nevoia să îl arăt lumii întregi.

Mulţumesc pentru că totul e mai frumos decât aş fi putut eu planifica. Şi pentru că am înţeles că nu totul poate fi planificat, că neprevăzutul are un farmec aparte pe care visătorii îl înţeleg şi îl savurează în tăcere, cu ochii hoinărind imagini ale sufletului, nu ale minţii.
Mulţumesc pentru voi, pentru mine. Pentru fiecare om de la care învăţ ceva, cât de mic. Pentru mine, că am crescut cum nu m-aş fi gândit şi am trăit ce n-aş fi putut cuprinde în desene pe geamuri aburinde. Pentru că am învăţat cum să iubesc şi iarna şi să mă bucur de ea, pentru cadouri şi Sărbători, pentru familii şi îmbrăţişări.
Fericirea absolută încă n-am descoperit-o, dar fericirile mele, adunate, sunt mai preţioase. La fel sunt ale tuturor. Am descoperit însă că viaţa e iubire şi că zilele nu sunt altceva decât şanse de a fi bun, mai bun ca ieri. Zâmbetele sunt gratis, îmbrăţişările şi vorbele bune la fel … şi-acestea sunt gândurile mele dintr-o ultimă noapte de decembrie, dintr-un an impar- aşa cum îmi place mie- iar eu v-aş oferi tot ce am eu acum : ceai verde sau negru, ciocolată caldă albă, neagră sau cu scorţişoară, vin fiert…

Şi oare câte suspine şi câte săruturi, câte despărţiri şi regăsiri s-au conturat în spaţiul grăbit al metroului? Câte lacrimi rostogolite pe obraji obosiţi, printre oameni străini şi-au purtat sarea între staţii şi peroane? Câte jurăminte, decizii, visuri, idei au rămas captive sub oraşul-morulă? Câte inspiraţii şi expiraţii mai adună şi cine mai spală şinele cu aripi frânte cristalizate în lacrimi aşa cum o fac oamenii trecători în lume? Şi ce mai urmează?! Urmează staţia…

Ce şiret e dorul de-acasă! Se-ascunde fără să-l depistez şi-mi dă tristeţe spontană şi nedorită, sete în suflet… Dar cum nu-mi puteam controla zâmbetul urcând scările blocului meu drag, cu miros de mâncare, cu vecini pe care îi cunosc şi mă cunosc de ani de zile, cu lumină slabă ce se aprinde odată cu paşii mei de pe cimentul tocit… Şi ce cald e în oraşul meu! Cum îmi încetineşte slab ritmul mersului pe străzile cunoscute, în parcurile mici, cum trece troleul prin razele ce mângâie catedrala pătată de anii care au trecut peste ea, catedrala în care m-am botezat şi m-am împărtăşit, în care preotul hazliu îmi spunea că am figură de ‘doctoriţă’… Uite-mi vecinii dragi! Se-aud paşii mamei cum urcă scările, venind de la serviciu. E chiar ea, draga mea dragă?! Ce frumoşi sunt oamenii şi ce buni şi ce căţei maidanezi frumoşi, ce cerşetori curaţi şi cuminţi, ce după-amiază tăcută, ce aer plăcut, ce magazine primitoare şi ce răsfăţ! Pare că ar dura mai mult de o zi Crăciunul ce urmează… Aş vrea să dăruiesc tuturor, să am timp să stau de vorbă, la ceai, cafea sau la vin fiert cu toţi prietenii şi cunoscuţii, să-i îmbrăţişez şi să-i sărut cu drag, să cumpăr toate lucrurile drăguţe posibile şi imposibile pentru ei, să dansăm, să ascult muzica pentru sufletul meu… Şi-acestea sunt doar câteva vorbe exagerate şi-un salt în sentimente…dar sunt fericită!

*

*

Şi ochii-i pândesc sticloşi în noaptea inimii, în pădurea întortocheată fără început şi fără sfârşit, fără apropiere şi fără depărtare, cu viaţă şi cu moarte, cu întuneric şi cu lumină…
Vârtejul e ameţitor pentru neantrenaţi, pentru naivi şi pentru visătorii incurabili, dar ochii-i sunt deja file scrise cu litere-clipe, cu vorbe-gânduri neînsufleţite de glas, ce atârnă în neştiutul şi nepătrunsul minţii … pentru câtă vreme?!
Când îngerii pleacă, vârtejul se opreşte post-apocaliptic, nimic nu mai are prea mult sens, pădurea ce se înălţa până acum neîncetat spre norii grei îşi linge rănile şi copacii smulşi învie râme oarbe şi aduc la suprafaţă pământ umed şi negru…
Şi înc-aşteaptă clipa cu fermitate şi maturitate, dar cu speranţa de copil ascunsă. Pânditul e tot ce i-a rămas. Se mai întorc îngerii?!

Şi parcă-mi e dor de o petrecere cu prieteni dragi şi sinceri, copii cu gânduri axate pe notele de la şcoală, dusul gunoiului şi horoscopul de la sfârşitul revistei colorate. Îmi e dor să dansăm fără să ne pese, ca şi cum ne-am elibera de energii negative, ca şi cum ne-am activa scutul împotriva acestora… Îmi e dor să nu cunosc oamenii. Îmi e dor să cred că toţi sunt ca mine, să nu existe urmă de presupunere cum că ei ar putea avea atâtea şi atâtea muchii, atâtea feţe şi colţuri… Ce să mai înţeleg? De ce naiba aş încerca eu să am grijă cum mă comport, ce spun fiecăruia, astfel încât celuilalt să îi fie bine?! La mine cine se mai gândeşte? Aşa că… ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă. Nu se leagă vorbele mele, dar…

“Şi deodată plângând într-o seară, te-ai trezit pe Pământ ca-ntr-o gară… ca şi cum ai fi fost dat afară din Rai…”
Încerc să rezum, să-mi pun trăirile în cuvinte, dar degeaba… Ele sunt trăiri, menite să rămână aşa. Un tremur al fiinţei într-o dimineaţă însorită, cu aer încărcat de destin. Şi poate că sânul mamei e singurul loc de pe aici care e într-adevăr acasă… Nu ştiu de ce ochii-mi plâng, probabil vor să se elibereze, deşi ei ştiu amândoi, cu toată lumina lor, cu toată tristeţea, cu toată bucuria şi iubirea, că sunt puternică. Incredibil de puternică. Oare?! Vântul bătea de la miazăzi, dar eu am venit timid de la miazănoapte. Şi trenurile sunt zgomotoase şi miroase a metrou şi telefoanele mă obosesc şi parcurile prăfuite şi oamenii teleghidaţi şi apa murdară şi sufletul cioburi lipite şi răslipite, dar arată bine şi porumbeii guguresc la geam şi oamenii citesc şi parfumul plăcut şi căldura ta şi îţi port tricoul şi mă simt în siguranţă şi timpul şi timpul şi timpul şi voinţa şi planurile şi muzica şi zâmbetele şi agitaţia şi eu. Ştiu obiectivul, mai am de construit, piatră cu piatră, strada. Şi timiditatea cu care m-am împotrivit s-a risipit. Mâţele mici se pot metamorfoza în leoaice protective, nu agresive, precaute, nu rele. Gata. Începem.

să fi fost lună.

Secată de orice gând, de orice sentiment priveşti fix la urma de pe perete. Ai obosit să gândeşti cum vei fi de acum înainte, goală, însoţită doar de zâmbete trecătoare şi uşor forţate. Nu ştii nimic. Nu mai ştii nimic. Priveşti doar dârele albe de pe cer care duc cine ştie unde… unde visele devin realitate şi oamenii te servesc cu pâine caldă.
Nu dispera, viaţa o poţi analiza abia mai târziu. Vei avea multe hopuri, dar să ştii dinainte că nu totul iese aşa cum plănuieşti. Asta am învăţat eu…
‘Diamantul se taie cu diamant’, spune un proverb românesc, aşa că noile laturi îţi vor fi şlefuite de oamenii pe care soarta îi va aduce călare pe vânt în calea ta. Totul e bine la urma urmei, singurul lucru care mai contează e că aerul îţi invadeză plămânii, îţi hrăneşte celulele plictisite deja de vara transpirată şi terifiate de gândul că urmează o altă iarnă. Apoi… apoi, dacă primeşti viaţa vei şti ce trebuie să faci. Chiar dacă nu ştii, de fapt ştii totul. Absolutul intangibil care fugea pe după colţ de fiecare dată când pe palmele tale îi simţeai adierea trecerii. Acceptă viaţa şi iubeşte-o.

______________________________________________________

La lumina lămpii cu bec de 40W

Să alergi după cuvinte presupune atȃt de mult efort atunci cȃnd ȋncerci să te adresezi mai multor oameni, atunci cȃnd ȋncerci ca mesajul să-ți fie simplu, dar profund, sclipitor și ‘de ținut minte’. Ȋntotdeauna m-au atras creațiile omului. Ceea ce un om modelează cu propriile mȃini, pictează, fotografiază, interpretează, scrie… poate spune multe despre el și, cu puțin noroc, poate chiar transmite unor oameni potriviți mesaje cu mai multe simboluri și interpretări decȃt s-ar fi putut gȃndi creatorul lor.

Asta ȋmi place și mă fascinează! Ȋntȃmplarea. Viața. Simplitatea sa țesută cu complexitate divină. Multitudinea de posibilități, de șanse, de drumuri care se deschid la picioarele noastre, numai gata ca noi să pășim pe ele… Și cum se evaporă nicăieri toate aceste proiecții atunci cȃnd alegem să alergăm bezmetici tot pe poteca prăfuită cu aluni și muri pe margine, cu noroi și ciuperci otrăvitoare!
Chiar mici, limitați, imperfecți și aparent neȋnsemnați, putem face atȃt de multe. Ca șoriceii albi, noi suntem aceia care ȋnvȃrtim roțile unei societăți ȋn care… surpriză! …are loc fiecare.

Mergeam ȋntr-o dimineață la școală și, cu fiecare pas făcut de picioarele care cunoșteau drumul, ȋn graba de a ajunge cȃt mai repede, treceam pe lȃngă oameni. Necunoscuți. Și realizam imensitatea a tot ce este, a tot ce suntem.
Așteptam ȋntr-o seară să ȋnceapă spectacolul ȋn amfiteatrul hotelului și studiam ȋntr-un fel ciudat copilașii blonzi, cu obraji rozalii care erau pe scenă. Țipau, dansau, cȃntau, se ȋmbrȃnceau. Iar părinții ȋi fotografiau, ȋi luau ȋn brațe, ȋi sărutau cu cea mai mare dragoste. Și realizam atunci că fiecare om este un centru de univers. Ȋncercam tot atunci să ȋmi imaginez povestea din spatele fiecăruia și să ghicesc care ar putea ascunde ceva ȋntr-adevăr nou pentru mine, ceva inedit. Și mă gȃndeam la casele lor, la cum și-au ȋntȃlnit partenerul de viață… Nu am putut să clasific nimic. Așa cum nu pot să clasific titlurile cărților care mi-au plăcut foarte mult sau să fac un top ȋntre prietenele mele, așa simțeam atunci că fiecare om are o poveste ȋn spate, o poveste pe care eu nu am dreptul să o clasific sau să o judec ȋn vreun fel.

Suntem mulți. Ȋn jur de șase miliarde, dacă nu greșesc. Dar ce să mai ȋnțeleg eu cȃnd văd că ne trăim viețile urmȃnd ȋn mare parte același tipar, dar sunt izbită cu unicitatea fiecărui individ, cu larga paletă de moduri de viață pe care le putem adopta?! Suntem la fel sau suntem diferiți?! Sau detaliile sunt acelea care fac diferența?
Dar ce să mai ȋnțeleg?! Am ȋnceput cu ceva și am ajuns altundeva, ȋnsă mi-am lăsat mintea liberă măcar. După o convorbire de peste o oră și jumătate, care a născut zeci, poate sute (cine stă să le numere?) de ȋntrebări, iată-mă că ȋmi asum riscul de a fi imperfectă și aiurea ȋn mod public și… scriu aici. Cuvinte din noapte.

Și să-mi continui ideea, iată cȃt și cum mă fascinează ceea ce omul face. Mi-ar plăcea să fiu artist și să ofer oamenilor o parte din mine. Nu aș ști niciodată unde ‘aș’ putea ajunge, la cine. Un artist nu știe niciodată sigur pe cine va inspira melodia sa și ȋn ce casă va fi ascultată, nu știe niciodată dacă pe sculptura sa ȋși vor scrijeli numele adolescenți ȋndrăgostiți și nici dacă paginile cărții sale se vor ȋnnegri sub mȃinile muncite ale unui cititor, dacă ȋi vor fi subliniate și memorate cu ușurință cuvintele, apoi citate ȋn diferite cadre, dacă frazele ȋi vor deveni motto-uri…

Și-atunci eu ce fac?! Habar n-am. Ȋncerc să cresc cu fiecare zi. Ȋncerc să iau ce e mai bun de la cei mai buni oameni pe care ȋi ȋntȃlnesc. Dragii mei părinți-prieteni, nici nu știți voi cȃte mă ȋnvățați poate fără să vă dați seama și cȃt mă bucur că vă semăn. Și ce mai fac?! Ȋncerc să ȋmi placă ce ȋncerc să fac.
Un simplu gest poate declanșa avalanșe de păreri, un cuvȃnt poate naște mii de idei… o imagine poate transmite atȃt de multe sentimente!
Să fim din echipa cȃștigătoare. :)

Fragmente

(…) Curioasă şi fascinată, Lisa privi marea, Mediterana, după cum bănuia, apoi oraşele miniaturizate, deasupra cărora avea impresia că plutesc atâtea milenii de istorie şi de civilizaţie, soarele care parcă iubea acest pământ, deşertul sălbatic şi îmbietor, fierbinte, care se întindea mai mult decât şi-ar fi putut imagina.
După trei ore, aterizarea era cea care încununa călătoria. Viteza, adrenalina, aplauzele prin care pasagerii îşi arătau mulţumirea. Îşi luă rucsacul de deasupra scaunului, îşi puse jacheta de care aici nu avea nevoie pe mână şi se îndreptă către ieşirea din coada avionului cu un zâmbet în care ascundea curiozitatea şi speranţa, unite de o stare pozitivă ciudată. Încă se mai auzea huruitul motoarelor în timp ce ochii căutau să se obişnuiască cu lumina, iar pielea ei testa aerul. Vântul cald aproape că îi tăia respiraţia. Se afla, practic, în deşert, iar aerul îl simţea dulce, încărcat. “Aş putea trăi aici o vară continuă. Gata cu frigul, cu hainele groase, cu depresiile provocate de absenţa soarelui, gata cu durerile de cap. M-am îndrăgostit a doua oară.”
(…)
Plaja rămăsese pustie acum, la înserat. Liniştea mângâia valurile mici, neajutorate în faţa stâncilor. Micul golf prindea nuanţe pastelate, amestecate, nuanţe ce nu aveau să dureze mult- fiecare minut, ca un artist nebun, le recombina, le întuneca, le arunca în necunoscut. Lisa privea înmărmurită scena ce i se desfăşura sub priviri. Câte un pescăruş mai zbura, folosind ce mai rămăsese din aerul acelei după-amieze pentru a scoate sunete specifice. Nisipul era cel mai fin ce îi fusese dat fetei să simtă.
(…)

Nu uita că e o cursă ȋn care ești ȋntotdeauna nevoit să alergi după ceva. Lasă-te ȋmpins de vȃnt și trage aerul ȋn plămȃnii tăi de azi, dar nu pierde din vedere aparenta linie de sosire. Și spun ‘aparenta’ pentru că e o linie de sosire de tip ‘fata morgana’… ȋnsă nu te lăsa deznădajduit, ea trebuie să existe undeva!
Trăsăturile perisabile ale feței ȋți ȋngheață, mușchii ți se contractă, se relaxează, picioarele ȋți sunt cȃnd grele, cȃnd ușoare… Zbori?! Hainele te ȋmpiedică să cȃștigi viteză.
Alergi. Și nimic altceva ȋn afară de a ajunge acolo nu mai contează.
Pare că plutim ȋntr-un gol nesfȃrșit care ne ȋnghite mișcările și ne fură secundele din cronometru, dar, la urma urmei, e o cursă pe care o vom termina… Chiar dacă troleul pleacă din stație chiar ȋnainte ca noi să ajungem..

Mă predau.

Mă predau mie și literelor. M-am schimbat și mi-am pierdut ȋndemȃnarea. Blogul a adormit, cititorii au fugit, magazinul s-a ȋnchis.
Trist e că ȋncă mai păstrez din ideile de atunci, de cȃndva. Acele părți din mine pentru care am fost acuzată de naivitate exagerată.
Ȋn fond, totul se schimbă. Chipul, privirea, sentimentul. Dar să te privești ȋn oglindă și abia, abia să recunoști o pȃlpȃire slabă undeva ȋn spatele irisului… Bine măcar că acum mi-am găsit un soi de… ancoră. Ancoră visătoare, e drept. Visătoare,… surprinzătoare și dragă. Și mi-am mai găsit și drumuri de parcurs, rezultate pentru care să muncesc.
Nu e greu, dar nici ușor. Mai amețitor e vȃrtejul de zi cu zi pe care tot ȋncerc să ȋl evit. Lumea asta e nebună de tot… Și amară.
Și puteți să credeți că ȋncă există oameni care se uită pe cer, la stele? Puteți să vă imaginați că mai există bun-simț, altruism și zȃmbet sincer? Hai să păstrăm asta cȃt mai mult, haideți să ne schimbăm ȋntȃi pe noi, să ne dorim ȋn fiecare zi să fim mai buni și apoi să emitem pretenții și celorlalți.
Nu mai scriu ȋn culori plutitoare, mai ușoare ca aerul, se vede. Eu simt asta și mai ȋndeaproape, “Uriașule”. Și mă doare cu fiecare cuvȃnt pe care știu că l-aș fi putut scrie.

Felix

Blocaj.
Să rupem barierele. Să evadăm într-o explozie care să ne împrăştie aspiraţiile şi idealurile în patru zări.
Grenadă.
Zbor peste tot.

Da, vreau.

Să văd zilele cum trec zâmbindu-mi.
Să-mi adresezi cuvinte simple, înnodate, jucăuşe printre care, fără ca măcar să ghiceşti, să găsesc cele mai frumoase complimente.
Să nu uit…
Să văd picăturile reci cum se transformă în fulgi cu broderii unice.
Să atârn sfere roşii şi argintii pe ace verzi, parfumate.
Să umblu bezmetică după ceva, orice, dar nu orice, ceva frumos, util, de pus sub ‘Singurul Verde’.
Să găsesc drumul spre casă prin zăpadă moale şi albă, ca blana pisoiului gras.
Să merg cu ochii închişi, după mirosul de sarmale şi mandarine.
Să-mi îndes mâinile în slănină, strâmbând din nas, nesuferită…
Să uit…
Să spun “mulţumesc” din toată inima şi încă pe-atât.
Să-mi dai chiar şi un pătrăţel de ciocolată, în semn de afecţiune.
Să nu uit…
Să observ surprinsă şi încântată, de parcă s-ar întâmpla ceva magic, alinierea stelelor.
Să îmbrăţişez în dansuri între generaţii.
Să uit… dar, în final, să nu uit nimic.

Nu vreau să mai tac!

Nu vreau să mai tac, pentru că am tăcut destul. Am tăcut şi am zâmbit ca o fraieră atunci când aveam ceva de spus, ceva de contrazis. Nu vreau să mai tac, pentru că nu am prea multe de pierdut dacă vorbesc…
Am tăcut şi aici, de frică şi de schimbare. M-am temut de posibile păreri, m-am temut de mine. Mi-am impus limite care oricum nu aveau vreo valoare şi m-am lăsat zdrobită de teama de a nu excela. Astfel am pierdut de sub priviri tot ce aveam. Entuziasmul, curajul, copilăria. M-am lăsat păgubaşă în faţa riscului- riscul de a scrie ceva ce nu e plăcut şi înţeles. M-am uitat pe mine, iar acum îmi e greu să mă regăsesc. Dar nu imposibil. :)

Nu vreau să mai zic “De mâine…”, pentru că şi azi e “mâine-le” zilei de ieri. Şi totul se întâmplă acum. Vreau să muncesc până la ultima picătură de timp, să nu-mi dau motive pentru ca mai târziu să regret ceva ce aş fi putut face…
Nu vreau să mă mai las dusă de vânt, vreau să dansez cu vântul şi să-l inspir în plămânii mei fragili.
Ce vreau? Vreau să schimb ceva. Vreau să mă trezesc şi să fiu omul care vreau să fiu. Asta e lupta noastră cea mai grea…
Vreau să accept cu o doză de optimism lucrurile pe care nu le pot schimba şi să muncesc să schimb ce a mai rămas… Undeva, simt că s-au înălţat câteva coloane solide care îmi stau la bază şi mă susţin. Deşi în mod constant totul se schimbă, totul, absolut totul şi deşi deseori putem avea impresia că existenţa nu are sens, că putem înfăptui doar lucruri mărunte, asta se poate schimba. Putem face schimbări pe plan local şi putem influenţa doar o mână de oameni, puţin în comparaţie cu aspiraţiile noastre, însă totul se poate extinde fără ca măcar să ştim. Şi asta… ar demonstra că o floare chiar poate face primăvară. Lupta cu morile de vânt nu e în zadar şi eu vreau să testez această idee.

Vreau să îi fac să zâmbească pe cei care au avut mereu încredere în mine, chiar şi în momentele în care eu nu am avut.
Vreau să zbor, să dansez, să cânt, să alerg, să scriu, să învăţ, să risc, să mă joc, să iubesc…
Am deschis fereastra, pentru ca aerul nou să intre. Acum nu mai poate ieşi. Nu îi rămâne altceva de făcut decât să aştepte să muşc curajoasă din el, din… golul care totuşi există.
Haideţi, că se poate!

Fotografia lui Noiembrie…

…făcută în octombrie :D