O mie de zâmbete, o mie de lacrimi şi nouă vieţi…

Am învăţat că oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi. Ori îţi imaginezi un pisoi blând, când de fapt ai în faţă un leu feroce gata să atace, ori crezi că vorbeşti cu vreun zmeu, dar nu realizezi că totul e o mască…
Am mai adăugat câteva pilde încă nedezvoltatei mele sfere de interacţiune cu oamenii. Am încercat să analizez, să nu judec din prima şi să nu dau verdicte. Am continuat însă să nu văd lucruri esenţiale, chiar dacă mi-am pus ochelari pentru citit… caractere.

Nu sunt ceea ce poate că mi-aş fi dorit să fiu şi nici măcar nu mă simt împlinită pe vreun plan. Ba mai mult, sunt suficiente momente în care mă simt singură… Dar nu neg faptul că eu însămi caut singurătatea asta. Ca de altfel, nefericirea. Îmi e sete de nefericire şi de lacrimi. Lacrimi… uscate. Mascate de vorbe de încurajare pentru alţii şi de noduri în gât. Pentru că adevăratele lacrimi aşa sunt, uscate. Nu încape vorbă de apă sărată… Aceea e marea, care vara îmi pârleşte obrajii şi mă îndrăgosteşte aiurea, la întâmplare. Doar ca să am la ce mă gândi iarna…

Tot nu am reuşit în totalitate să duc la bun sfârşit ceea ce am început, iar pe parcurs mi-am pierdut deseori interesul. Şi când interes a fost, planurile pe termen lung din minte mi-au râs în nas şi mi-au înşelat aşteptările.
Dar mi-am dat seama de un lucru: nu o să mă găsesc niciodată. Aşa că probabil nu mă voi mai căuta, iar totul pur şi simplu se va întâmpla. Sunt alta mereu, deci o căutare a propriului eu ar fi şi de-acum încolo o încercare mult prea dificilă.

În continuare mă las dusă de val, fără să gândesc, fără să ţin cont de consecinţe, fără eventuale motivaţii… O dovadă e textul ăsta. La ce te ajută pe tine, cel care citeşti? Probabil la nimic. Probabil îţi strică şi starea de spirit… Pe mine cred că mă ajută să mă descarc şi să îmi găsesc o preocupare. O, am chestii de făcut, dar niciuna nu mă interesează acum. Aşa că îmi las degetele să pipăie litere şi să formeze cuvinte… Cine va citi? În niciun caz copiii mei. Iar dacă aşa va fi, atunci mă vor judeca şi eu voi căuta diferite explicaţii şi scuze penibile, cu sclipiri ale acestor momente în ochi.

Încă sunt naivă şi încă mai cred că pot schimba lumea. Încă mai cred că el mă aşteaptă undeva, că mă va iubi necondiţionat şi că voi sta pe o terasă micuţă şi romantică la o cafea, într-un orăşel cu lumină caldă şi cu oameni binevoitori, scriind poveşti…