Poveste

Simţind apusul, am scris povestioara ‘de copii’ ce urmează. Mulţumesc pentru răbdare celor ce o vor citi. 🙂

Scrisoare pe-o rază

o altă zi, Occident.

La şase dimineaţa, zorii zilei de vară se arată unei jumătăţi a planetei. Picăturile de rouă trezesc la viaţă iarba tânără şi vioaie. În alte regiuni ce însă nu sunt binecuvântate cu vegetaţie, Vântul e cel care dezmorţeşte peisajul, schimbând neîncetat forma dunelor din deşert. De asemenea, tot el, Vântul, servitorul cel mai devotat al Cerului, este cel care se joacă cu valurile mărilor şi oceanelor.
Aşadar, pentru a vă spune vouă, celor presaţi de timp, totul cât mai exact, jumătate din Pământ tocmai se luminează. Cocoşii cântă, oamenii îşi reiau activităţile lor zilnice; unii cu dăruire şi pasiune, alţii de nevoie, animalele nocturne îşi încetează vânătoarea, iar cele diurne abia îşi dezlipesc genele. Ei bine, atunci continuă amorul meu etern… ce în fiecare zi mă seacă de putere şi de voioşie.
Totul începe, după cum spuneam, atunci când tatăl meu, Cerul, îl primeşte în moşia sa pe Albastru- un tânăr absolut superb, înalt, graţios, nobil şi manierat. Însă uneori rece, după cum spun alţii. Albastru ne vizitează zilnic şi zău aşa că nu îmi înţeleg părintele cum poate accepta ca fiecare zi să decurgă la fel.

Tânărul acesta pe care la începutul zilei îl iubesc străluceşte datorită mie! Mă învăluie cu cristale ale dragostei sale şi-mi sărută de-admiraţie urmele paşilor. Şi de ce spun urmele paşilor? Pentru că suntem atât de diferiţi şi de opuşi în ceea ce priveşte însuşirile cu care am fost înzestraţi, încât, deşi încercăm zilnic cu un preţ atât de mare să fim împreună, nu putem face altceva decât să ne tot fugărim şi să ne dizolvăm în curcubee îmbrăţişările.
La fel se întâmplă şi cu Norii albi şi pufoşi pe care tu, omule, îi vezi plutind aparent la întâmplare- tot creaţiile noastre sunt. Atunci când mă simt copleşită de emoţii şi de întristare şi vreau să mă ascund, tatăl meu, Cerul, se înduioşează şi el. Însă Albastru, judecând la rece, ne împacă repede cu ale sale cuvinte de încurajare şi jurăminte demne de încredere. Iar cuvintele sale se amestecă în lacrimi şi în broboane de sudoare de pe fruntea mea fierbinte şi formează Norii. Da, aceia pe care îi vezi plutind pe moşia tatălui meu.

Tu, copil fiind, socoteşti că ei au diferite forme şi vezi în vorbele albe şi pufoase animale şi flori ce îţi colorează existenţa. Mai târziu, la adolescenţă, atunci când cauţi să te găseşti pe tine, Omul, vezi în Nori exact ceea ce sunt ei cu adevărat: inimi pline de afecţiune şi declaraţii sincere. Mai apoi, dacă te pierzi pe propriul drum, împiedicându-te în paşii pe care îi faci şi în cei pe care nu îi faci, rişti chiar să uiţi de tine, cel care odată credea că toate răspunsurile se află pe Cer. Dar perioada aceasta nu durează mult, pentru că atunci când părul tău tinde să fie rupt din Nori, ridici din nou privirea şi desenezi în văzduh anii tăi ce-au trecut, iubirile pierdute şi regăsite, seminţele de viaţă, testamente ale fericirii, comori ce-ţi vor urma destinul…

Iar ei, Norii, sunt destul de imprevizibili, mai ales când sunt fugăriţi de Vânt, la porunca tatălui meu. Vântul caută să îi facă conştienţi de pericole, de drame şi de nefericire. Norii, ascultând asemenea vorbe, se înnegresc şi plâng de ciudă. Ba chiar se mai iau şi la harţă între ei şi-atunci se nasc fulgerele şi tunetele.
Voi vă temeţi de lacrimile reci, de încăierările Norilor şi de vorbele lor grave ce vă fac să tremure ferestrele, însă nu vă daţi seama nicidecum cât ne ajută pe mine şi pe Albastru să scăpăm măcar de o suferinţă, alta decât aceea de a ne dori însetaţi unul pe celălalt fără a ne împlini dragostea…
Şi poate vă întrebaţi ce altă dramă poate concura cu aceea a iubirii neîmplinite, aşa că vă voi istorisi în continuare frânturi esenţiale ale dramei noastre.

Vă spuneam, deci, că totul începe dimineaţa- în fiecare dimineaţă- atunci când părintele meu îl primeşte pe nefericitul admirator: Albastru. Ore întregi mă plimb în văzduhurile fiinţei sale şi îi luminez întreaga făptură. El mă primeşte fără însă a se apropia la rândul său de mine, fără a-mi intra în vene. Dar asta nu mă împiedică să-l apreciez. Fiecare încercare de a mă îmbrăţişa este de-a dreptul încântătoare!
Dragostea platonică ne învârte în jocurile sale ore întregi, arătându-ne neîncetat peisaje ce ne taie respiraţia şi întâmplări demne de arhivat în nucleul meu explozibil. Astfel uităm de fiecare dată de primejdia ce vine de pe alte meridiane în căutarea noastră: Noaptea. Vântul însă ne anunţă de fiecare dată de venirea ei.

Cine este Noaptea?! Voi, oamenii, o cunoaşteţi destul de bine. E cea care îi trimite pe prunci la culcare, cea care vă oferă petreceri şi desfrâu al simţurilor, ori poate momente de răgaz şi de linişte. O numiţi Albă atunci când vă ţine treji, plictisită doar de compania celor cu care e obişnuită: Cerul Nopţii şi Luna, părinţii ei. Are pe obraji pistrui de stele şi poate fi uneori o adevărată pacoste a visurilor şi a coşmarurilor ce vă înţeapă somnul.
E verişoara mea, fiica fratelui geamăn al tatălui meu, şi vrea să îl captureze pe Albastru în temniţe numai de ea ştiute şi să-l forţeze să o iubească, spre a oferi pământenilor, vezi-Doamne!, material din care să se inspire în a născoci poveşti nemuritoare. Iubitul meu se opune, dar Noaptea tot reuşeşte să prindă câte ceva ce e atât de al lui: uneori o îmbrăţişare uitată, de care eu nu mă voi putea bucura vreodată, alteori o urmă de parfum… Şi tare mă tem că într-o zi va reuşi să mi-l fure cu totul şi să-l vrăjească cu pistruii săi şi cu cântecele cucuvelelor. De aceea fac sacrificii enorme atunci când diversiunea cu Norii şi cu furtunile nu funcţionează…

Vedeţi voi, eu am trei copii. Trei flăcăi unul şi unul, rupţi din mine. Primul este Roşu: romantic, ocrotitor, şarmant şi umil în faţa dragostei. Mijlociul este Galben: gingaş, dar abătut, libertin, dar bine-educat, nebun de gelozie… Mezinul, în sfârşit, e o combinaţie între fraţii săi mai mari. Eu l-am botezat Oranj. Şi aceşti trei copii ai mei sunt tot ce am, tot ce rămâne din mine. Îi iubesc pe toţi la fel de mult, dar ei nu realizează răul pe care mi-l fac lăsându-mă să fiu o martoră îngrozită ce nu poate influenţa evenimentele.
Toţi trei sunt îndrăgostiţi de Violeta, fiica lui Albastru, dar ea nu are ochi decât pentru Roşu. El îi oferă trandafiri şi roşeaţă în obraji, el pârguieşte căpşunele, merele şi strugurii. Aşa că pentru Violeta existenţa se rezumă la două suflete înalte şi nemărginite: Albastru, tatăl ei, şi Roşu, fiul meu.
Nebun de gelozie şi foarte impulsiv din fire, Galben îl atacă de fiecare dată, pe înserat, pe Roşu, chiar sub ochii mei. Oranj este şi el mereu antrenat în luptă. Într-un fel, se simte iubit de Violeta prin fratele lui cel mai mare, dar pe de altă parte înţelege furia lui Galben… Şi se porneşte o încăierare scurtă, dar cu ecouri profunde în fiinţa mea, în fiinţa lui Albastru, aşa cum se întâmplă cu toţi martorii dramaticului spectacol.
Sângele fiilor mei este împrăştiat peste tot, chiar veşmintele mele şi ale doritului meu iubit sunt pătate vreme de câteva minute… Ca un sfârşit grandios al zilei, cei trei se privesc în ochi scurt timp şi îşi trimit săgeţi de foc. Dragostea şi gelozia îi omoară. Şi, chiar dacă Violeta aleargă zilnic spre ei pentru a-i opri, niciodată nu ajunge la timp, iar nefericirea o doboară şi pe ea. Îndoliată, devine doar o umbră şi se scurge lin, ca o apă pură, pe pietrele rotunde ale infinitului, lăsându-şi frumuseţea tristă şi farmecul în ochii voştri…

Eu şi Albastru fugim, înspăimântaţi de Noapte, dar mai ales de tragedia de a ne vedea copiii dispărând sub ochii noştri neputincioşi. Asta trebuie să suportăm de fiecare dată când furtunile vă ocolesc pe voi, oamenii, pentru a vă inspira nostalgia amurgurilor…
Şi fiecare zi seamănă cu cealaltă: fericire, spaimă, dramă, fugă. Însă continuăm să credem, să încercăm şi să reînviem.
Destinele voastre pot fi altfel, dragilor, voi aveţi şansa de a alege şi de a evita întâmplări ce vă rănesc.
Aveţi grijă de amintirile copiiilor mei şi păstraţi în sufletele voastre visurile, pentru că odată ce renunţaţi la ele, renunţaţi la voi. Şi, nu în ultimul rând, preţuiţi strălucirea fiecărui apus de soare ce vă e dat…

Celor pe care îi orbesc, încălzesc, inspir, bronzez, iubesc…
Soarele, stea în jurul căreia se învârt dorinţe, planuri, idealuri.


10 gânduri despre “Poveste

Lasă un comentariu